„VESTELE GALBENE” vor să-l RĂSTOARNE pe MACRON cu o REVOLUȚIE? Cohn-Bendit: „Vor UN GENERAL în FRUNTEA FRANȚEI! Pe generalul Pierre de Villiers!” Istoria ALTFEL decât o înveți la școală

„VESTELE GALBENE” vor să-l RĂSTOARNE pe MACRON cu o REVOLUȚIE? Cohn-Bendit: „Vor UN GENERAL în FRUNTEA FRANȚEI! Pe generalul Pierre de Villiers!” Istoria ALTFEL decât o înveți la școală

„De mâine, începe foametea!”. Replica pusă de Albert Camus în gura Împăratului Caligula nu a mai avut niciodată un impact atât de puternic asupra spectatorilor ca în acele zile de toamnă din 1989 când am văzut spectacolul pe scena Teatrului Național din București.

Oamenii simțeau că se întrecuse orice măsură, că eram cu toții marionetele unui nebun ale cărui psihoze și fantasme ne determinau viața. Desigur, orice comparație între România acelor ani și Franța de acum ar fi forțată, după cum Emmanuel Macron nu seamănă Nicolae Ceaușescu.

Și, totuși, pentru „vestele galbene”, Macron este tot un „dictator nebun”, care le încarcă până peste limitele suportabilului povara de zi cu zi. La Paris, ca și la București în 1989, miroase a revoluție. O majoritate uriașă, nemaintâlnită în Franța, se pronunță de partea „vestelor galbene”.

În același timp, sondajele de opinie spun că numai 23 la sută dintre francezi sunt mulțumiți de Macron. Totuși, președintele nu e singur, cum era Ceaușescu. Îi are de partea lui pe beneficiarii globalizării: marea finanță, presa aservită marilor interese, ierarhia superioară a corporațiilor, într-un cuvânt clasa decidenților.

Ne puteți urmări și pe Google News

Un studiu elaborat de think tankul Terra Nova a reușit să creioneze portretul simpatizantului și activistului En Marche (partidul care l-a adus pe Macron la putere): are 49 de ani, a terminat o formă de învățământ superior, e angajat în sectorul privat și locuiește într-un mare oraș. Mult mai complicat este să vorbim despre tabăra adversă. Guvernul spune că mișcarea „vestelor galbene” este infiltrată de extrema dreaptă și, într-o oarecare măsură, e adevărat.

Susținătorii lui Marine Le Pen sunt în stradă și, mai mult ca sigur, tot acolo se află și grupuscule identitare mult mai radicale decât Rassemblement National. Violențele și distrugerile nu sunt însă nici pe departe acțiuni caracteristice pentru „fachos” (fasciștii), cum sunt numiți în bătaie de joc naționaliștii francezi.

Incendierea magazinelor și a mașinilor, atacul asupra forțelor de ordine, poartă semnătura inconfundabilă a extremei stângi, a anarhiștilor din Antifa și Black Bloc.

Grosul manifestărilor e format însă din clasa muncitoare și pătura mijlocie care a pierdut războiul cu globalismul. Sunt oameni care trăiesc, potrivit filosofului francez Alain Finkielkraut, într-o dublă insecuritate- economică și culturală. Unii au fost izgoniți din metropole și din suburbiile bogate de chiriile prohibitive.

„Alții, care au trăit mult timp în orașe de dimensiuni medii, văd că afacerile lor se închid din cauza concurenței pe care le-o fac marile magazine sau își pierd locurile de muncă din cauza dezindustrializării pe care o aduce globalizarea. Această globalizare, care ar trebui să însemne apoteoza Occidentului, se transformă în înfrângere, cel puțin temporar.”

E vorba așadar de un electorat care ar vota stânga, dacă aceste partide nu le-ar fi trădat atât de odios interesele. Dar mai e ceva, aceste clase sociale încep să-și regăsească sentimentul național sub avalanșa imigrației masive din ultimii ani. Cu spatele la zid, oamenii se gândesc la soluții radicale, chiar dincolo de varianta Marine Le Pen.

Singurul care pare să fi intuit corect fenomenul este bătrânul agitator din 1968 Daniel Cohn-Bendit.

„Istoria ne arată ce se întâmplă în astfel de crize, crize sociale asemănătoare cu cea din Germania anilor 30 ai secolului trecut. Comuniștii credeau că lumea se va îndrepta spre stânga, se va îndrepta spre socialism. Și n-a fost așa. (...) Niciodată astfel de crize sociale nu duc spre stânga. Duc întotdeauna spre dreapta. (...) Priviți! Care a fost prima propunere a celor care au vorbit în numele mișcării (vestelor galbene n.r.)? Au cerut ca generalul Pierre de Villiers să devină Președinte al Franței. Vor un general în fruntea țării. Asta e o propunere de stânga?”

Cât de reprezentative sunt vocile celor care au cerut preluarea puterii de militari, e greu de spus. Cert este că ultimele decenii au însemnat pentru mulți dintre cei aflați astăzi pe străzi un atac continuu din partea elitelor împotriva modului lor de viață. Nimeni nu i-a consultat nici în ce privește imigrația, nici în ce privește globalizarea.

Și chiar când le-a fost cerut votul, s-a trecut peste el (ca în 2005, când au respins Constituția Europeană). Elitele au luat hotărâri și ei au fost nevoiți să rabde și să achite nota de plată. Acum nu mai vor. Iar faptul că, dintre toți generalii Franței, se vorbește de Pierre de Villiers nu e deloc întâmplător.

Fost șef al Marelui Stat Major al Armatei Franceze, acest militar de carieră cu rădăcini aristocratice, a demisionat pe 19 iulie 2017 din funcție în semn de protest față de reducerea de către Macron a cheltuielilor militare cu 850 de milioane de euro. Potrivit le Figaro, de Villiers le-ar fi spus membrilor Comisiei de Apărare a Adunării Naționale: „Eu nu mă mai pot uita în ochii camarazilor mei dacă ne veți reduce în continuare mijloacele!”