Ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun, Marius Lazurca, vorbeşte despre cum ţine legătura cu Suveranul Pontif şi despre cât de important este faptul că ţara noastră are aceeaşi poziţie cu Vaticanul privitor la noul stat Kosovo.
Excelenţa Sa ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun, Marius Lazurca, vorbeşte despre misiunea sa diplomatică la Vatican, cel mai mic stat al lumii ca întindere, dar printre cele mai importante voci de pe scena politică internaţională, unde a fost trimis de România anul trecut, în ianuarie. El explică, pentru „Evenimentul zilei“, cum ţine legătura cu Suveranul Pontif, Papa Benedict al XVI-lea, şi cât de importantă este menţinerea relaţiilor diplomatice dintre ţara noastră şi Sfântul Scaun.
Excelenţa Sa dezvăluie faptul că Sfântul Scaun nu recunoaşte proaspăta independenţă declarată a noului stat Kosovo, chiar dacă Vaticanul nu şi-a pronunţat până acum poziţia oficială. Faptul că poziţiile României şi ale Sfântului Scaun sunt similare în această privinţă contează fundamental în relaţiile dintre cele două state, spune Domnia Sa. De asemenea, anul acesta este foarte posibil ca preşedintele Traian Băsescu să facă o vizită la Vatican. EVZ: Care sunt relaţiile bilaterale dintre România şi Sfântul Scaun? Această alăturare pare cumva nefirească, pentru că Sfântul Scaun duce cu gândul la ceva imaterial, divin. Marius Lazurca: Sigur, aveţi dreptate, există acest orizont de aşteptare care transformă Sfântul Scaun într-o realitate mai curând religioasă decât laică, una perfect legitimă. Lucrurile nu stau tocmai aşa. Sfântul Scaun e subiect de drept internaţional, care acţionează în sfera relaţiilor internaţionale, ca un stat sui generis, ca un stat special, însă nu mai puţin ca un stat. Relaţiile pe care Sfântul Scaun le întreţine cu alte state au profilul oricăror relaţii diplomatice pe care statele le întreţin între ele. Aşadar, nu există o diferenţă de natură între raporturile pe care România le întreţine cu Filipine şi cele pe care le întreţine cu Sfântul Scaun. Sunt raporturi întemeiate pe găsirea unor acorduri specifice în lumina unor interese comune. Care ar fi acestea? Există foarte multe. Unul dintre ele este promovarea stabilităţii, păcii şi a dezvoltării durabile. Sună abstract. Specific, cum poate ajuta România Sfântul Scaun, cum poate ajuta Sfântul Scaun România? Cred că Sfântul Scaun este interesat de un parteneriat solid cu Biserica Ortodoxă Română, care este cea mai importantă Biserică Ortodoxă din Uniunea Europeană. Ce fel de parteneriat? O colaborare în susţinerea unor principii creştine în ceea ce priveşte legislaţiile naţionale din Europa. Sfântul Scaun a fost foarte sensibil şi a reacţionat cu satisfacţie la modificarea Codului familiei la noi, prin care familia e definită ca o uniune dintre un bărbat şi o femeie. Sigur că ea poate fi atribuită importanţei publice pe care Biserica Ortodoxă o are în România, de aceea un raport cursiv, fluent între Biserica Greco-Catolică şi Biserica Ortodoxă Română este în interesul Sfântului Scaun. Cât priveşte interesele României pe lângă Sfântul Scaun, acestea încep de la buna stare a comunităţilor din diaspora şi se termină cu beneficiile dialogului politic. Orice ţară normală din lume doreşte să aibă relaţii politice cu Sfântul Scaun, pentru a beneficia de expertiza, prestigiul internaţional, experienţa diplomatică inegalabilă ale acestuia. RELAŢII BILATERALE
Preşedintele Băsescu va merge anul acesta în vizită la Papă Cum ţineţi legătura cu suveranul Pontif? Nu se ţine nemijlocit, ambasadorii îl întâlnesc în situaţii foarte clare. Pe Suveranul Pontif l-am întâlnit când am fost acreditat, anul trecut, şi cu ocazia vizitei premierului Călin Popescu Tăriceanu. Îl voi întâlni din nou în momentul plecării, mandatul meu fiind de patru ani. Aţi resimţit o atitudine mai favorabilă faţă de România începând cu 1 ianuarie 2007? Fără îndoială. România a dobândit o pondere diplomatică incomparabilă după 1 ianuarie 2007. Situaţia Kosovo nu i s-ar fi putut întâmpla Serbiei dacă ar fi fost o ţară membră a UE. Asta spune totul despre diferenţa de greutate dintre cele două ţări care, altminteri, sunt destul de comparabile ca dezvoltare economică. Totuşi, modul în care o ţară este tratată pe scena internaţională face diferenţa, din păcate pentru prietenii noştri. Cu cine ţineţi atunci legătura de la Vatican? Interlocutorul meu obişnuit este ministrul adjunct al afacerilor externe, am întâlniri regulate cu ministrul de externe al Sfântului Scaun şi cu substitutul pentru afaceri generale. Toţi sunt prelaţi, episcopi şi preoţi. Care sunt cele mai importante proiecte în derulare dintre România şi Sfântul Scaun? Sunt cele de natură politică şi vizează aprofundarea parteneriatului politic, mai cu seamă pe teme europene. România are vocaţia de a exprima în interiorul UE poziţii apropiate sau similare cu cele ale Sfântului Scaun, fapt ce reprezintă o premisă importantă a dialogului dintre noi. Sper ca acest dialog politic să aibă în anul 2008 momente importante, ca şi în 2007, când ministrul român de externe şi primul-ministru au înaintat invitaţii către omologii lor din cadrul Sfântului Scaun. Am speranţa ca în acest an să se producă vizita preşedintelui României la Vatican, o întâlnire între doi şefi de stat, Traian Băsescu şi Suveranul Pontif. Ce poate să facă România şi Sfântul Scaun pentru Kosovo? Foarte multe. Înainte ca autorităţile să-şi declare independenţa, preşedintele Kosovo a vizitat Sfântul Scaun în încercarea de a obţine o raliere explicită faţă de poziţiile autorităţilor kosovare. O eventuală recunoaştere a independenţei de către Sfântul Scaun ar cântări enorm. Aceasta nu a venit însă. Deocamdată, poziţia Sfântului Scaun rămâne de o prudenţă tradiţională în această chestiune. Faptul că noi suntem împreună cu Sfântul Scaun în poziţia de a nu recunoaşte independenţa Kosovo contează foarte mult în relaţiile dintre România şi Sfântul Scaun. Deci Sfântul Scaun nu recunoaşte independenţa Kosovo? Nu, Sfântul Scaun nu a recunoscut independenţa Kosovo. Papa a fost foarte prudent şi neutru cu privire la această situaţie. A chemat la reconciliere, fără a preciza poziţia oficială a Vaticanului. Tocmai asta e poziţia Sfântului Scaun. De a urmări cu multă atenţie situaţia de pe teren, a minorităţilor etnice şi religioase din Kosovo, dar şi situaţia din Serbia, având în vedere că relaţiile dintre Vatican şi o ţară majoritar ortodoxă sunt foarte importante. Apoi, aşteaptă şi reacţia comunităţilor internaţionale cu privire la noua realitate. PĂRERE
„Antiecologia nu este păcat“ Ce părere aveţi despre noile păcate ale erei globalizării, enunţate de Papă? Vorbim despre păcatul de a nu recicla, păcatul poluării… Acestea nu sunt noutăţi în discursul Sfântului Scaun, în ciuda surprinderii generale cu care au fost receptate. Sanctitatea Sa atrage atenţia asupra acestor noi pericole, care nu existau în secolul XIX: poluarea, experimentele pe oameni şi manipulările genetice, clonarea, poluarea Terrei… Au fost însă aşezate de către Papă pe aceeaşi poziţie cu cele şapte păcate capitale ale omenirii. Până când acestea nu vor ajunge întrebări adresate de către confesorii catolici credincioşilor nu cred că pot fi considerate păcate. Sunt însă un semnal de alarmă, pentru a atrage atenţia asupra responsabilităţii individuale a credincioşilor. Dar au valoare de dogmă? Dacă cineva care se simte vinovat că a lăsat în pădure PET-urile, după un weekend la iarbă verde, merge la preot şi mărturiseşte ce a făcut şi îşi uşurează conştiinţa, atunci poate fi considerat păcat. Până atunci însă gesturile antiecologice nu intră în problematica păcatului.
INSTABILITATE Comunităţile catolice întârzie stabilizarea parohiilor româneşti Într-un fel, sunteţi singurul ambasador care nu se confruntă cu problemele sociale ale conaţionalilor săi. Nu aveţi români în aria dumneavoastră de acoperire, adică la Vatican… Sunt unul dintre ambasadorii care se confruntă în cea mai mare măsură. Într-un sens nu neapărat evident, şi asta explică întrebarea dumneavoastră. Majoritatea parohiilor româneşti din diaspora occidentală sau meridională funcţionează în biserici puse la dispoziţie de către Biserica Catolică. Eu sunt pus în situaţia de a urmări viaţa comunităţilor româneşti, că e vorba de cele preponderent ortodoxe, greco-catolice sau romano-catolice, pentru că buna lor stare depinde de modul în care ospitalitatea catolică se manifestă sau nu în raport cu ele. Astfel, eu am un dialog permanent cu oficialii Sfântului Scaun, care priveşte exact acest subiect. Vă ocupaţi aşadar mai mult de partea religioasă a comunităţilor româneşti din Italia. Dumneavoastră daţi un nume nobil unei problematici cu puţine aspecte spirituale. Este vorba de situaţii foarte concrete, foarte realiste. Mă interesează să înţeleg de ce majoritatea parohiilor noastre nu beneficiază de contracte de închiriere ale spaţiilor, încheiate pe o lungă durată ca să permită o perspectivă de dezvoltare în timp. Mă interesează, de asemenea, să înţeleg de ce o comunitate românească este pusă în situaţia de a-şi pierde biserica, deoarece convieţuirea cu comunitatea catolică locală pare să nu mai fie posibilă. Este aceasta o componentă dominantă a relaţiei ortodoxocatolice de aici? Nu, componenta principală este ospitalitatea, generozitatea comunităţilor catolice din Italia, Spania, Franţa, faţă de cele româneşti. De cele mai multe ori utilizarea spaţiilor catolice nu presupune un efort financiar foarte mare. Însă un contract de închiriere oferă şi garanţii, aşadar există o fragilitate a implantării comunităţilor noastre bisericeşti, din cauza lipsei contractelor sau a celor pe durate foarte scurte. Diaspora românească este un fenomen nou, cel puţin la aceste proporţii, pe care orice stat, fie el laic sau religios, îl priveşte cu o anumită prudenţă. De aceea înţeleg o lentoare cu care solicitările de stabilizare sunt primite de comunităţile catolice. Asta nu mă poate împiedica să insist ca această situaţie să se îndrepte. Dar ştiţi să existe astfel de contracte? Sigur, dar sunt mai puţin numeroase decât numărul parohiilor. Situaţia generală este de o oarecare instabilitate. Nu vreau să dramatizez un proces care în liniile lui generale este unul pozitiv. Nu vreau să las impresia că românii nu sunt bine-veniţi, că sunt priviţi cu suspiciune. Prudenţa nu e suspiciune.