Ne imbarcam din Tulcea, pe catamaran, cu destinatia Sulina. Imi ocup un loc, cu vedere larga, la etaj, afara, pe punte, strategic. Fotografiez lacoma tot ce vad: salcii, plante, pasari, apa, nava, pe mine. Imi fac poze cu palarie, fara, cu ochelari de soare, fara, cu parul prins, cu el desfacut…
Reportaj din luna de miere trimis de Adina Vasile, pentru concursul "Câştigă o excursie la Praga". Puteţi participa şi voi, trimiţând reportaje sau simple impresii de călătorie, însoţite de imagini, la adresa turism@evz.ro.
Mor de nerabdare sa ajungem. Dupa aproximativ trei ore pun, cu emotie, piciorul pe ponton. In fata mea vad biserica ortodoxa. La cativa metri, vila Jean Bart, unde avem rezervare. Ne lasam bagajele in camera si pornim sa cutreieram la picior Sulina. Mai tarziu avem sa descoperim, pe o straduta, pierduta printre case, ruina unei biserici catolice, de acum cateva veacuri.
E o zi insorita, perfecta pentru plaja. E minunat ca nu mai auzim masini; in Sulina nu se poate ajunge decat pe apa. Sunt, totusi, cateva masini in oras, dar par sa nu fi fost folosite niciodata. Aici principalul mijloc de transport este barca. Intotdeauna bate vantul: ”cand nu bate de la nord, bate de la est” aflam de la un batran lipovean, cu barba lunga si fata rosie, arsa de soare si batuta de vant.
Intrebam cat ne costa o plimbare prin delta si aceptam fara negociere. Nu ne poate duce la Padurea Letea, pentru ca acolo se merge doar cu grup si noi suntem doar doi. Ne multumim cu o plimbare printre cateva canale ale Dunarii si ne indreptam catre varsare. Vantul se inteteste, soarele arde si nu-mi pasa ca sar stropi care imi uda spatele.
Pe o distanta de aproximativ un kilometru, Dunarea si marea sunt despartite doar de un dig. Cu cat inaintam, lasam in spate, pe mal, copaci si plante, pana piere orice urma de vegetatie. Mai sunt doar pescarusii care se rotesc pe deasupra, cautand peste. In departare este un far si intelegem ca este ultimul lucru care aminteste de uscat, “acolo unde batranul Danubiu isi pierde apa si numele in mare”, cum frumos spunea Jean Bart in “Europolis”.
Barca se clatina din ce in ce mai tare, iar pretutindeni, numai apa. Batranul lipovean ne spune ca ne intoarcem atunci cand ni se face frica si decidem imediat sa facem cale intoarsa, declarandu-ne invinsi. Nu de alta, dar lipoveanul isi condimenta plimbarea cu povestiri sinistre, in care, zilnic, cel putin un pescar era prins de curenti si tras, rapid, sub apa. La intoarcere admiram pelicani, pasari mai mari sau mai mici, colorate, simple sau motate, curiozitati ale locului.
Lipoveanul ne invita la masa, asa ca azi nu mai mancam la restaurant. Au mare dreptate cei care spun ca localnicii stiu sa pregateasca cel mai bine pestele. Mancam scrumbie la gratar si marinata din nu mai stiu ce soi de peste, absolut minunate. Parca simt si acum gustul…
Seara, ne culcam obositi si visam ape cu soare si pesti, sa ne ajunga pentru tot anul. Maine avem multe de facut.
Ma trezesc prima dimineata, in larma unei sirene. Ies in balcon si acolo unde ieri vedeam Dunarea, acum nici urma de apa. Un vapor urias intrase in port si acostase chiar in dreptul ferestrei mele. Citesc pe el si vad ca este un vas turcesc, de marfa. Un marinar coboara pe una dintre franghiile care imobilizeaza vaporul. Un trup sculptat se inalta in rasaritul soarelui. Simt o mana pe umar si ma intorc; sotul meu se trezise si el.
Dupa ce luam micul dejun hotaram sa mergem la plaja. In drum spre mare vizitam muzeul, fostul sediu al Comisiei Europene a Dunarii, pe vremea cand orasul era principala poarta de intrare in tara, pe Dunare, un port cu o populatie pestrita: romani, lipoveni, greci, ucrainieni, turci, rusi, etc. Foarte amabila, muzeografa ne raspunde la toate intrebarile (eram singurii clienti). Din vorba in vorba, ne povesteste istorioarele cu pirati si nave scufundate, pe care si le aminteste de la bunica si in care crede cu sfintenie.
O poveste cu tunele sapate pe sub ape, o nava a turcilor, scufundata nu se stie exact unde si cel mai interesant, turcii au promis ca se vor intoarce si isi vor recupera comoara pierduta… Ne spune si un secret, (ssssstt) Jean Bart nu a locuit in vila pe care am inchiriat-o noi, ci in alta, pe o straduta laturalnica. Urcam in turn, alte poze: orasul, apa, noi.
Decidem sa vizitam cimitirul maritim, unic in tara si in Europa. Paznicul cimitirului, care locuieste in incinta acestuia, intr-o casuta, se ofera sa ne arate cele mai importante pietre de mormant, care au cateva secole vechime. Gasim mormintele unor tineri englezi indragostiti, care s-au sinucis, pentru ca iubirea lor nu era acceptata, ale unor frati greci, ale unor copii, chiar si al unui pirat, cu stema specifica cu craniu. Toti au avut acelasi sfarsit tragic: au murit inecati in Dunare. Fotografiem pietrele de mormant, aproape sterse de trecerea timpului. Cine stie cat vor mai rezista acolo, pana se vor sterge de tot si se vor pierde ca si cum nu ar fi existat niciodata?
In curand ajungem pe plaja, o plaja neamenajata, cu aspect virgin. Este pustiu. Nu putem face baie, apa este inca foarte rece. Imi inmoi putin varful degetelor in apa, dar vantul bate dinspre est si apa are culoarea foarte inchisa, aproape neagra. Pentru ca in stanga vad inca Dunarea, simt nevoia sa ma conving ca in fata mea e marea. Incerc apa cu degetul si, da, este sarata!
Mergem sa vedem si partea veche a orasului. Printre casele cu acoperis de stuf, rar zaresti cate un localnic. Doar cativa copii care se joaca cu mingea in praful drumului. Se insereaza, este ora la care cele cateva vaci ale oamenilor se intorc acasa. Cu toate ca este oras, dincolo de strada principala, unde, de o parte sunt blocuri si de cealalta parte este Dunarea, in spate, pe strazile pustii domneste inca aerul si linistea unui targ provincial.
Ne imbarcam pe un alt vapor si ne intoarcem la Tulcea. Pe drum scriem vederi si ma asigur ca nu las nici o alta nava nefotografiata, care merge in amonte sau in aval. Lasam in urma o lume uitata…