Un medic internist: „M-am gândit mult timp, până să postez fotografia de azi. E o imagine care m-a urmărit toată viața.”

Un medic internist: „M-am gândit mult timp, până să postez fotografia de azi. E o imagine care m-a urmărit toată viața.”

Un medic internist a publicat o poveste impresionantă pe contul lui de pe un site de socializare. Dr. Răsvan Cristian Stoica este posesorul unei adevărate comori istorice, mai exact, a unei fotografii rare!

„Am cunoscut câțiva doctori mari. Au devenit legende în lumea medicală. Facultățile de medicină nu apăruseră ca ciupercile după ploaie. Ca să ajungi profesor, dura o veșnicie. Exista și atunci nepotism, dar nu devenise regulă, nu căpătase accentele dezgustătoare, dramatice, de azi. M-am născut cu povești despre doctori, spuse de tatăl meu, apoi am intrat în lumea asta complicată, plină de orgolii, de adevăr și impostură. M-am gândit mult timp, până să postez fotografia de azi. E o imagine care m-a urmărit toată viața.

Bolnavul era tatăl meu, cu afecțiuni pulmonare severe, tebecist și mare fumător. Medicul de la patul lui era nimeni altul decât N. Gh. Lupu, o celebritate a medicinei românești. Tata era medic cercetător în clinica profesorului, viitorul Institut de Medicină internă de la Colentina. După moartea profesorului, institutul i-a purtat numele. Fotografia e din 1958- 59, nu țin minte exact. Atunci l-am cunoscut pe Profesor. Retrăiesc momentele de-atunci. Profesorul iubea copiii. Te invăluia cu o privire caldă și pătrunzătoare și stabilea, rapid, o punte de comunicare cu tine. Avea un obicei: îți lua mâinile și îți trăgea degetele, iar articulațiile interfalangiene pocneau ca foricelele în tigaie. Nu simțeai nicio durere. Eram încântat. N. Gh. Lupu a fost un mare clinician și un formidabil anatomo-patolog. Palpa abdomenul și, de multe ori, depista o tumoră profundă, inabordabilă, pe vremea aceea, în care nu exista imagistica de azi. Vedea toți bolnavii. Bastonul lui se auzea pe holurile institutului la cele mai neașteptate ore. Nu știai când apare. Te trezeai cu el în ușă. Avea un fler formidabil: consulta, palpa un bolnav complicat zile la rând. Se ridica și pleca, mut, fără să spună o vorbă. Apoi, într-o bună zi, ca fulgerat, venea țintă la patul omului și descoperea adevărul. Diagnosticele lui nu au fost infirmate niciodată de cupele histologice ulterioare. Dacă Bruckner, bătrânul, tatăl lui Ionică cel de azi, pe care l-am avut profesor când eram student, era un as în fiziopatologie și neîntrecut în diagnostic diferențial, profesorul Lupu a fost un anatomo-patolog fără egal. A fost un om ciudat. S- a avut bine cu comuniștii și a fost unul din medicii lui Gh. Gheorghiu-Dej. Spre deosebire de Stalin, care a expediat toate valorile în Siberia sau pe lumea cealaltă, Dej a păstrat lângă el o echipă de medici de mare valoare. Lupu, care se trăgea din familie de moșieri din nordul Moldovei, era printre ei. Spre sfârșitul vieții, spitalul era moșia lui. Dacă nu te plăcea, ca medic sau ca om, chiar dacă erai repartizat cu nota maximă, ridica bastonul și erai afară. Era bun cunoscător de oameni. El făcea legea: tu mergi la laborator, tu în cercetare, tu la patul bolnavului. Te citea, efectiv, și nu greșea niciodată. Ca să fii medic bun la patul bolnavului, trebuie să ai milă de cel suferind. Să empatizezi cu el. Să suferi cu el. Asta era criteriul lui. Nu dădeau examen, teste grilă, idioate, de azi. Profesorul se uita în ochii tăi, te întreba câte ceva și era gata. Evident, avea și profesorul subalterni favoriți, oameni de casă. Dar cine nu avea? Mai știu o poveste, o știu de la tata, dar n-o pot verifica. Profesorul avea în clinică câțiva oameni compromiși pentru regimul comunist. Puțini, numărați pe degete, dar mari valori, oameni din umbră. Și alți profesori, bine văzuți de regim, făceau la fel. Exista un echilibru: eu îi apăr pe ai mei, tu îi aperi pe ai tăi. Era un soi de șantaj la nivel înalt. Cunosc astfel de nume, am avut onoarea să-i văd și să vorbesc cu unii din ei, pentru că, de mic, spitalul a fost a doua casă pentru mine. Unii profesori mari au trăit din lucrările, din cercetările, din talentul acestor medici minunați, oameni din umbră. O parte din legenda lor are la bază o astfel de poveste.”, a scris medicul.

Ne puteți urmări și pe Google News