Tortorici (în dialect sicilian: Turturici). Comună de 6.500 de locuitori. 100 de km până la Messina. Regiunea Parco dei Nebrodi.
Sub munte (Monte San Pietro). Patria alunei de pădure („Città della Nocciola”). Patronul din cer: San Sebastiano (20 ianuarie). Patronul local: un incrollabile – adică de nezdruncinat(!) – Don Pasqualino (să-i zicem aşa!).
Cândva, o tânără doctoriţă a fost repartizată la dispensarul comunei. Imaginaţi-vă scena. Pe o zi de vară toridă, coboară din autobuz cu o valiză şi impermeabilul îndoit pe braţ. Până la dispensar, pe uliţa prăfoasă, trece în revistă compània solemnă a basmalelor negre şi a pălăriilor fără chip. Statui aşezate pe scaune, cu mâinile- n poală sau sprijinite pe baston. Tăcere mormântală. La dispensar, asistenta îi şopteşte, în loc de benvenuto: „Trebuie să mergeţi la Don Pasqualino!”. „Poftim? Pentru ce…?” „Ştiţi, aşa-i obiceiul”. Începe treaba. Începe şi războiul, încă de a doua zi. Este furată ambulanţa din faţa dispensarului. Doctoriţa nu se sperie. Calmă, pune un afiş mare pe uşă: „Doctorul nu se poate deplasa pe jos în cele 72 de cătune. Deci, îngrijiţi-vă singuri acasă sau veniţi aici, cum puteţi”. Felceriţa insistă: „Mergeţi la Don Pasqualino!”. Doctoriţa, încăpăţânată: „De ce?...”.
Şi tot aşa, trec două săptămâni. Lumea începe să mormăie. La Piano Canne – o pneumonie. La Capreria – o rujeolă. La Pagliara – o dispepsie. La Fiumara – o gripă. Deodată, reapare, ca din senin, ambulanţa în faţa dispensarului. Lucrurile reintră pe făgaş.
Peste câteva zile, e chemată la Don Pasqualino acasă. Febră 40 de grade, vărsături. În palazzo, un bloc de răcoare cu parfum de lavandă. Este dusă în camera da letto. Bătrânul, impozant, stă pe marginea patului. Molie de ceară în costum bleumarin cu dungi albe, papion negru pleoştit, batistă mov la piept, butoni de aur cu monogramă. Palmele, una peste alta, strâng măciulia de fildeş a bastonului. Pe masa rotundă, în jurul glastrei cu imortele, aşezate pe un milieu îngălbenit – cinci pistoale şi o lupara. Don Pasqualino, cu o voce gâjâită (ştiţi scena!), o întreabă, deschizând ochii şi arătând spre masă: „Lei, signorina, non hai paura?”. Pauză. Apoi, doctoriţa, privind seringa în lumina ferestrei, o ciocăne uşor cu degetul: „Dar dumitale nu-ţi e teamă că-n asta s-ar putea strecura o bulă de aer, cât de mică? FINE…
Dacă aţi priceput-o, povestea e o parabolă (adevărată!) despre demnitate şi onoare. Sau terapia prin curaj. Atât de necesare Omului adevărat (şi nouă…)! Dar şi o declaraţie de dragoste (în dialect): „La fimmina è comu li muluna: mmezzo a centu ci nn’è bona una” (Femeile sunt ca pepenii: dintr-o sută, numai unul e bun)!