Nu știu ce rezultat final va avea referendumul la ora la care scriu aceste rânduri, fiind ziua de sâmbătă, dar este de presupus că acest referendum nu va trece.

Sâmbătă, sub impresia cifrelor mici de participare la vot, am discutat cu mai mulți colegi și prieteni încercând să înțeleg. Pe lângă mesajele standard, tip de ce cheltuim atâția bani, nu e o problemă importantă, Dragnea e câh, am sesizat lipsa de interes pentru procesul de vot. Aveau diferite explicații, am ascultat tot felul de povești, am citit și urmărit reacțiile de bucurie sau tristețe transmise pe diferitele rețele de socializare.

Am văzut care este gradul de înverșunare, de manipulare, cum sondajele nu fac cât o ceapă degerată și îndemnurile la vot sau boicot se bat între ele.

Personal, cred că este vorba despre ceva mai mult decât de un simplu boicot asumat de majoritatea populației, ci vorbim despre o realitate crudă. Realitatea că suntem un popor care se declară ortodox, dar care este mai curând superstițios, că procentul de 5 la sută creștini ortodocși practicanți este real, că ne place în continuare să distrugem în loc să construim, că iubirea față de aproapele nostru nu are loc să se vadă din cauza frustrărilor și a ambiției de a dovedi că numai „eu” am dreptate. Dar am mai văzut un lucru. Am văzut umbra lui Nicolae Ceaușescu proiectată peste aceste două zile, ca un giulgiu ce ne împiedică să vedem ce mai înseamnă sănătatea morală, binele, normalitatea, toate elementele a ceea ce înseamnă construcția viitorului.

Personal, am înțeles de ce a fost nevoie ca în Decembrie 1989 niște străini să ne decidă soarta. Pentru că noi nu eram capabili, lipsiți de mândrie și simț civic.

Am înțeles de ce nu a existat o dizidență reală, de ce protestele față de dărâmarea bisericilor, lipsa alimentelor, a căldurii, mizeria cotidiană, au fost mai degrabă inițiative individuale, de ce nu au ieșit sute de mii de oameni în stradă înfruntând Securitatea. Pentru că preferam tăcerea în locul riscului de a fi pus și la zid.

De ce încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, presiunea pusă pe cei care vroiau să se roage, să scrie și să gândească liber stârneau proteste viguroase în Occident, pe când în România aveam doar o mână de oameni dispuși să se sacrifice. Pentru că majoritatea oamenilor nu prea înțelegea la ce ar folosi toate astea.

Un gând amar m-a străfulgerat zilele trecute, atunci când am văzut știrea că românii petrec peste cinci ore pe zi în fața televizorului. Mi-am zis că, dacă Dictatorul și Sinistra lui soție ne-ar fi lăsat cu un program TV mai atractiv, istoria României ar fi arătat altfel. Am trăit aceeași senzație văzând cum atitudinea de tip neomarxism, sau mai corect noul marxism, așa numitul progresism, alternativă de stânga devine din nou dominantă în România. De fapt, pare că am încremenit într-un proiect căruia, din când în când, i se schimbă fața și denumirea.

Ca om care se consideră a fi de dreapta, îmi vine foarte greu să accept că România nu a evoluat deloc din punct de vedere politic, că rezultatul alegerilor din 1990 în care Ion Iliescu a fost investit cu umbra lui Ceaușescu având peste 80 la sută din voturile românilor se regăsește, după 30 de ani, în absența de la un referendum dedicat definirii căsătoriei, familiei.

Pare că ne găsim în aceeași stare de prostrație intelectuală, ca un arc peste timpuri, cum ar fi spus apologeții epocii.

Mi-a părut rău să văd cum exponenții liberalismului s-au bâlbâit și s-au pierdut în explicații complicate pentru a-și justifica retragerea din fața noilor marxiști. La 100 de ani de la Marea Unire, urmașii lui Ionel Brătianu au preferat capitularea în fața unui partid de tip internaționalist, cu atitudine bolșevică. Și după aceea se miră de ce devin irelevanți din punct de vedere istoric.

De fapt, nu a fost numai bălmăjeala dinspre Dreapta, ci am văzut și o retragere strategică de frica Bruxelles-ului. Liderii politici cu care am vorbit, mi-au descris reacția pe care au întâlnit-o în timpul dezbaterilor privind România, ca fiind copleșitoare. Dinspre Internaționala Socialistă, PPE și ALDE li s-a spus clar că referendumul pentru definirea familiei trebuia să eșueze, nu trebuia susținut din punct de vedere politic. Era inacceptabil din punctul de vedere al noilor marxiști care au dominat și vor domina discuțiile politice ce se poartă pe deasupra României. Din nou, dorința străinilor avea să prevaleze, ca să ne demonstreze că avem lideri politici slabi, cel mult o umbră a lui Nicolae Ceaușescu.

Nici măcar problema distrugerii credibilității Biserici nu a putut să aibă întâietate în fața virulenței europarlamentarilor, concentrați ca România să nu dea un exemplu de independență, precum Polonia sau Ungaria. Nu au înțeles că nu aveam cum, pentru că România nu a fost nici acum 30 de ani precum aceste țări, nu avea să fie nici acum.

Aștept cu interes momentul în care se va finaliza destructurarea fundamentelor Statului, următoarea pe listă după Biserică, fiind Armata. În fine, am înțeles că nu referendumul a fost o falsă problemă, ci însăși ideea de participare la un proces democratic a fost pusă între paranteze.

Concluzia? Așa cum am demonstrat că nu suntem un popor credincios, ortodox, ci unul fricos și superstițios, ca și acum 30 de ani, așa vom vota de acum înainte. Pentru că umbra lui Nicolae Ceaușescu e mult prea puternică!