Editura Evenimentul si Capital

Ultimul interviu al lui Adrian Marino

e9c0385a99202a117c637939242e6e22
Autor: | | 1 Comentarii | 0 Vizualizari

CAZUL „MARINO”. Criticul literar de la Cluj, laureat al Premiului Herder, acorda extrem de rar interviuri. Probabil, ultimul a fost pentru „Evenimentul zilei”.

Adrian Marino a vorbit în EVZ, probabil în ultimul său interviu, despre proiectul de a scrie cartea de memorii care a zdruncinat lumea culturală în ultimele zile. Interviul i-a fost acordat poetului Ioan Mureşan (pe atunci editorialist EVZ, ediţia de Transilvania) în luna noiembrie 2002, cu trei ani înainte de decesul criticului literar. „Dacă te simpatiza, era de acord să îţi vorbească. Dacă nu, puteai să aştepţi mult şi bine”, rememorează Mureşan. „Două piedici au stat în calea realizării interviului: o dată, sfiala noastră de a rămâne singur în camera cu o «biblioteca vie», care, credeam, mă va privi din mii de cărti deodată, apoi, faptul că Adrian Marino, fusesem prevenit, accepta cu greu să dea interviuri”, scria Mureşan în 2005, atunci când a aflat vestea despre trecerea în nefiinţă a lui Marino. „Oamenii mari sunt de o simplitate dezarmantă. M-a primit prevenitor, zâmbind. Un zâmbet copilăros, de genul «nu te teme, nu muşc!». (...) Când grav, când jucăuş, Adrian Marino a fost un interlocutor admirabil”, povestea editorialistul. EVZ: O întrebare „surpriză”: câte cărţi aţi scris? Adrian Marino: Păi, cred că în româneşte vreo 25. Iar în limbi străine, parte originale, parte traduse, 12. Două, trei au fost scrise direct în limba franceză, plus o contribu ţie la o lucrare masivă în limba engleză, care echivalează cu un volum şi care nu este încă tradusă în româneşte. Poate cea mai originală e cea din ’82, „Etienble et le comparatisme militant”, unde făceam teoria comu nicaţiilor libere, sub Ceauşescu, teoria relaţiilor între Est - Vest, vorbeam despre imperialism, referindu-mă la cel rusesc. Iar asta în plină cenzură. Cartea am publicat-o în semiclandestinitate şi nu este încă tradusă în România. Este apoi „Comparatisme et theorie de la literatture” care e si ea inedită. „Etiemble...” a fost tradusă şi în japoneză şi a fost luată la ochi de serviciile secrete specializate. Am descris eu ceva în „Al treilea discurs”: o doamnă a venit la mine cu stampe japoneze, cu bibelouri, cu caligrame, cu tot ce vrei pentru a mă descoase ce legături am eu la Tokyo, căci, vezi Doamne, nu e ceva în regulă... Mă iertaţi pentru o altă întrebare abruptă: aţi avut vreodată carte de muncă? Niciodată. Din 1963, de când am fost eliberat, sunt un liber profesionist, integral. N-am semnat un stat de plată. N-am carte de muncă şi mă simt foarte bine. N-am putut fi dat afară de nicăieri, fiindcă nu am lucrat nicăieri. Cum aţi ajuns la Cluj? Din cauza soţiei mele, care-i clujeancă. (...) Am cunoscut-o în perioada celor trei luni cât am stat aici. (...) Familia mea era aici. Lucrau la Carbochim. Atunci am cunoscut-o şi între noi s-a creat o legătură foarte puternică, şi ea a venit pe urmă în Lăteşti, şi-a sacrificat toată cariera universitară, a avut mari neplăceri din cauza mea.(...) Mă acceptă aşa cum sunt, şi nu sunt un om foarte comod. (...) Chiar Goma spune într-un interviu că eram invidiat de toţi în Lateşti din pricina Lidiei. Când, acolo, la Lăteşti, săptămânal veneau hotărâri de divorţ, de despărtire, Lidia nu m-a abandonat, 6 ani. A venit tot timpul. Am fotografii cu ea de acolo, fotografii făcute de Goma, care era fotograful satului. Nu pot dovedi că erau făcute de Goma, căci nu sunt semnate, altfel le-am putea edita, am putea scoate un album cu text şi fotografii de Paul Goma. E dificil să trăieşti din scris. Oarecum. Totuşi, pe vremea aceea, onorariile literare erau mai consistente. Dacă v-aş spune că la lichidarea „Dicţionarului de idei literare” am luat o sumă enormă, vreo 250.000 de lei? Asta echivala vreo două-trei „Dacii”. (...) Apoi am luat Premiul Herder, vreo 20.000 de mărci, apoi onorariile pentru ediţiile străine. Aşa am început să fiu un liber profesionist, foarte modest, de altfel, dar real. Cam aşa văd eu un scriitor independent. Scriitorul funcţionar de stat este o calamitate. V-aţi scris memoriile? Da, se cheamă „Viaţa unui om singur”. Evoc puşcăria şi domiciliul obligatoriu care pentru mine au fost enorme decepţii, pe diverse planuri, dar nu intru în detalii acum. Cartea va fi publicată, probabil, după cinci ani de la moartea mea, când va fi o perspectivă mai calmă asupra lucrurilor, când se va privi cu alţi ochi. Alţii lasă clauze de 40-50 de ani, eu, fiind mai liberal, pun o clauză mai mică, de numai cinci ani. Din puşcărie v-aţi întors cu altceva decât cu suferinţa şi amintirea mizeriei? O amintire la vedere este acest deget rupt. Probabil că nu era vocaţia mea să fac balamale în fabrica Aiudului. Trebuie să spun că în puşcărie am intrat cu o naivitate şi cu o lipsă de experienţă socială totală. Nu ştiam exact pe ce lume trăiesc. Acolo am cunoscut adevărata Românie. Am cunoscut adevarata clasa politică românească. Am cunoscut mica burghezie, câtă mai era şi, în general, temperamentul românesc. A fost traumatizant pentru mine. (...) Sunteţi, domnule Marino, laureat al Premiului Herder... Eram la Roma când am aflat vestea, într-o sală cu mai mulţi scriitori. Şi, la un moment dat, vine cineva de la ambasadă, foarte radios, să-mi spună şi să comunice asistentei că Adrian Marino a luat Premiul Herder. Şi atuncea se întâmplă ceva extraordinar, aproape neverosimil. Marin Sorescu se scoală în două picioare şi spune: „Acest premiu mi se cuvenea mie!”. A provocat o situaţie şi o impresie penibile. Acest poet care a mers cu cobiliţa prin Europa în căutarea Premiului Nobel... A luat şi el, până la urmă, Herderul, după doi sau trei ani. Eu eram, totuşi, autor cu nişte cărţi scrise în franceză şi publicate la „Gallimard”, ceea ce domnul Sorescu nu prea era. E o diferenţă între a publica poezii şi a publica volume groase, cum publicam eu. Mă opresc aici. Nu avem Premiul Nobel fiindcă nu vrem să-l avem. Cum comentaţi faptul că noi nu avem niciun Premiu Nobel? Cărtărescu a scris odată foarte bine în legătură cu Premiul Nobel: nu-l avem fiindcă nu vrem să-l avem. Nu-l avem fiindcă sunt prea multe Premii Nobel la Bucureşti. Câţi n-au luat Premiul Nobel la Bucuresti: Gellu Naum, Breban, Nichita Stănescu, Sorescu. Toţi erau premiabili. Mă rog, sunt nişte filiere, fie de natură etnică, fie homosexuală, fie masonică, legături care definesc viaţa literară occidentală şi determină aceste premieri. Sunt atâţia obscuri care au luat acest premiu. Dar l-au luat fiindcăa sunt agreaţi şi promovaţi. Nu m-aş mira să auzim într-o bună zi că Norman Manea a luat premiul, căci are o publicitate foarte bună. „Cartea va fi publicată probabil după 5 ani de la moartea mea, când va fi o perspectivă mai calmă asupra lucrurilor, când se va privi cu alţi ochi. Alţii lasă 40-50 de ani, eu, mai liberal, pun o clauză mai mică.”, ADRIAN MARINO, scriitor CITIŢI ŞI:

Dinescu vorbeşte, CNSAS tace Dinescu: „Marino minte şi mort” EDITORIALUL EVZ: Provocarea unui om care a fost singur Cartea care aruncă în aer lumea culturală din România

Codrin Stefanescu revine in FORTA! Anuntul care agita APELE in PSD!

Pagina 1 din 2


Tag-uri:



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Cultură

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI