Octavian Paler si-a scris ultimele ganduri chiar de pe patul spitalului pentru cartea de convorbiri cu criticul Daniel Cristea-Enache. In vorbele scriitorului se simt puternice accente premonitorii.
" Dintr-un caiet de la spital
Am fost adus ieri, duminica 22 aprilie cu Salvarea la Spitalul Municipal, din cauza ca, pe un fond de raceala si in urma unui puseu de tensiune, am facut un edem pulmonar. De ieri, stau intepenit in pat, sub perfuzii si cu masca de oxigen pe fata. Mi se da de inteles ca am trecut (daca am trecut) prin cea mai critica situatie de pana acum. Ma indispune si faptul ca nu pot misca piciorul drept fara sa simt o durere violenta fulgerandu-ma in soldul drept. Probabil, reumatismul meu a ajuns la forme avansate. E posibil sa se fi intamplat ceva la o vertebra sau cu o articulatie cand o doamna corpolenta a deschis cu forta portita de la intrare tocmai cand ma uitam eu in cutia cu scrisori. Noroc ca n-am cazut. M-am prins de zavor, dar izbitura m-a invartit ca pe un titirez.
Vad cerul prin fereastra rezervei. Nori anemici se taraie pe cerul primaverii. De afara, se aude sirena unei Salvari. Foarte aproape de acest spital e casa de pe Bulevardul Eroilor Nr. 2 unde am locuit intre 1978 si 1999. Peste doua decenii, deci. Inainte locuisem intr-un apartament ale carui ferestre dadeau spre Cismigiu. (…) Imi pare rau ca, din aceasta aripa a spitalului, nu se vede casa. Acolo mi-am scris toate cartile de dupa Apararea lui Galilei pana la Desertul pentru totdeauna
(...) Imi umplu timpul, aici la spital, citind Jurnalul lui Julien Green, din care am aflat o multime de lucruri. Intre altele ca in Anglia, pe vremuri, era un semn de proasta educatie si de origine dubioasa sa-ti placa Dickens. Autorul lui David Copperfield era un autor pentru bucatarese si slujnice. Lumea buna il citea pe Thackeray care era un gentilom. M-a surprins placut sa descopar ca nici autori importanti, de talia lui Julien Green, n-au putut iesi niciodata din autobiografie.
Exista o forma de fericire care consta strict in absenta nefericirii. E ceea ce se vede si in panzele impresionistilor unde lumina amiezii dematerializeaza parca totul si face ca, din vesnicie, sa conteze doar clipa. Si de ce n-as crede ca adevarata fericire inseamna sa nu-ti mai pese decat de un prezent care te satisface pe deplin?
Auzind ca sunt la spital, fiul meu a luat avionul si a venit din Italia. Cu aceasta ocazie, mi-am amintit, o data in plus, ca n-am prea fost un tata bun. M-am multumit cu rolul de om „umbrela", lasandu-i sotiei mele grija de a fi aproape de problemele „mici" ale copilariei lui Sandu. Asa ca nu merit integral dragostea lui.
27 aprilie
Simt nevoia sa bolborosesc pentru mine poemul "Avem timp" din "Scrisori imaginare".
Avem timp pentru toate. Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga, sa regretam ce-am gresit si sa gresim din nou, sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine, avem timp sa citim si sa scriem, sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris, avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam, avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tirziu. Avem timp pentru ambitii si boli, sa invinovatim destinul si amanuntele, avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare, avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile, avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam, avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem, avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa aceea, avem timp sa primim daruri si sa nu le intelegem. Avem timp pentru toate. Nu e timp doar pentru putina tandrete. Cand sa facem si asta murim.
Da, am avut timp pentru multe. Inclusiv sa fiu altul decat cel care am avrut sa fiu. Am avut timp sa fiu egoist si superficial, am avut timp sa fac din regrete o boala incurabila. Am avut timp sa descopar ca lumea in care ma aflu nu e lumea in care mi-as fi dorit sa traiesc, fara sa fiu sigur ca exista vreuna cu care as fi fost compatibil. Acum, nu mai am timp decat pentru a incerca sa-mi asum batranetea si bolile, cum ma indeamna G., dar nu stiu daca sunt suficient de pregatit pentru asta.
28 aprilie
Multa lume e acum la mare sau la munte. Strazile sunt aproape goale, la dispozitia cainilor vagabonzi. Ma simt ca intr-o barca, singur, pe un lac necunoscut, dus de curenti din ce in ce mai departe de mal. Chiar daca as striga „ajutor" nu m-ar auzi nimeni. Asa ca prefer sa tac si sa cred ca alunec printr-un vis. Spre ce? Habar n-am. Important e sa nu ma misc pentru a evita durerile la piciorul drept.
Transcriu din Maeterlinck: „N-ar exista morti daca n-ar exista cimitire".
Ma gandesc la cartile pe care nu voi apuca sa le citesc. Sau sa le recitesc. O fraza e de ajuns uneori ca sa ma faca sa uit de ceea ce e meschin in mine. Ca aceasta din Sfantul Augustin: „Timpul este o imitatie a vesniciei". Ceea ce timpul nu poate egala prin permanenta, remarca si Bossuet, se straduieste sa imite prin succesiune.
Duc, cand sunt treaz, un mic infern. Amintirea anilor in care nu-mi pasa ca timpul trecea. Dar, probabil, a spune intreg adevarul despre tine e cu neputinta.
29 aprilie (Duminica)
Orice cuvinte as folosi pentru a exprima pustiul duminicilor mele, tot prost le-as folosi."