„Evenimentul zilei” vă prezintă partea a doua a articolului dedicat condamnării și executării unui grup de deținuți de la Canal, în frunte cu Nicolae Vasilescu, zis și „Americanul” sau „Colorado”

Autor: Radu Petrescu-Muscel

Despre doi dintre cei executaţi se ştiu mai multe decât din rechizitoriul demn de Franz Kafka şi George Orwell. În romanul său, „Cazul Nichita Dumitru. Încercare de reconstituire a unui proces stalinist. 29 august- 1 septembrie 1952” (Ed. Humanitas, 1995), Doina Jela prezintă viaţa unui tehnician exemplar, şi nu un simplu mecanic de locomotivă în Sectorul 11 Stâncă. Dar şi perfidia mecanismului prin care „păianjenii” Securităţii şi-au ţesut pânza în care au zdrobit destinele celor zece oameni nevinovaţi.

Într-o altă carte, „Secante românești”, Adrian Irvin Rozei, nepotul lui Aurel Rozei Rosenberg, destăinuie tragedia fraților gemeni: Aurel, executat de Securitate, iar celălalt, Ionel, promovat în mod diabolic de Securitate până la părăsirea țării.

Studii în Franța

Inginerul Aurel Rozei Rosenberg absolvise, în perioada interbelică, École Nationale Supérieure des Mines din Saint Etiénne, Franţa, revenind în ţară pentru a-şi practica meseria, devenind ulterior acţionar la renumita societate minieră „Mica”, nucleul unui puternic concern industrial.

S-a remarcat și prin activitatea desfășurată la Direcția de Livrări de pe lângă Comisia româno-sovietică însărcinată să trimită rușilor datoria de război.

„Noi suntem din altă lume”

Un CV care a atras atenţia conducerii Ministerului de Finanţe, în primul rând ministrului Vasile Luca şi a adjunctului său, Alexandru Iacob. Aflați deja în vizorul Securității din ordinul lui Dej, tocmai aceștia îi semnează ordinul de transfer la Canal în postul de șef al serviciului „Planificare”.

Este, practic, condamnarea lui la moarte, după ce i s-a mai pus în cârcă şi acuzaţia de a fi sionist, deşi nu se gândise vreodată la emigrare, aşa cum a şi punctat în pledoaria sa finală. Rămâneau, fără apărare, soţia Lola (Lea) şi cei doi copii, Alexandru și Ileana.

În nota informativă semnată cu numele de cod „Marga”, datată 30 iulie 1950, se afirmă că Rozei ar fi spus următoarele: „Noi suntem din altă lume și, orice facem, regimului i se pare că noi suntem contra”. O frază care spune totul.

„Îmi pare rău că mor și nu mai apuc să-i văd pe americani”

Spre deosebire de Aurel Rozei, Nicolae Vasilescu- Colorado, conştient fiind că va muri, îşi exprimă faţă de Adrian Marino, în perioada în care se aflau amândoi în închisoarea de tranzit Jilava, gândul că nu va apuca vremuri mai bune: „Nu-mi pare rău că mor, dar îmi pare rău că mor și nu-i mai apuc pe americani venind”.

Sprijinit de Ion Mihalache să studieze în SUA

Născut la 27 februarie 1910, la Câmpulung- Muscel, fiul lui Teodor şi al Smarandei, Vasilescu- Colorado termină liceul „Dinicu Golescu” în 1927 şi intră, ca student bursier, la Politehnica din Bucureşti.

Ion Mihalache, originar tot din Muscel, îl sprijină ca să poată studia în America în perioada 1934-1937. A absolvit prestigioasa „Colorado School of Mines Golden” și a lucrat la mari concerne multinaționale producătoare de echipamente miniere, precum „Caterpillar.” În campusul universitar se remarcă prin activităţi extraşcolare de elită, tenis de câmp şi ansambluri corale. Avea o înfăţişare nu mult diferită de felul în care şi-l amintea muncitorul Florea Dimancea: „Trecea des prin şantiere, cu toate că era şef foarte mare şi om capabil, cu pregătire, inteligent. I se spunea «Americanul». Avea figură de american, înalt, sportiv, blond”.

Revine în țară în 1938, fiind angajat de societatea „Mica” pentru minele aurifere din perimetrul Gura Barza- Brad, fiind iubit de muncitori, dar acuzat de conducere de a fi „simpatizant comunist”. În 1941 este transferat la Bucureşti, apoi la Baia Mare şi Baia Sprie, fiind şi autorul mai multor invenţii (recuperare nisipuri aurifere, răcitor tip Pinguin la Uzinele Malaxa etc.).

Din devotament faţă de Mihalache, devine membru al Partidului Naţional Ţărănesc, fără să devină un militant politic. La finele anului 1944, Nicolae Malaxa îl angajează consilier tehnic pentru reconversia la producţia de pace a fabricii de muniţie de artilerie „Tohan”. Industriaşul îl aprecia enorm, contribuind financiar, în această perioadă, la asigurarea „viitorului” fiicei acestuia, micuţa Nicole. În 1946, îl secondează pe Ion Mihalache în convorbirile acestuia cu ziaristul Mark Ethridge, însărcinat de președintele Harry Truman să sondeze situația din Bulgaria și România.

În 1946-1947 îl regăsim la Ploieşti ca reprezentant al Institutului de Proiectări Schele din Bucureşti, subordonat Sovrompetrol. Tot în 1947, încearcă să treacă ilegal graniţa în Iugoslavia (se pare că avea un frate cetăţean american), este arestat şi condamnat, în 1948, la 5 ani de închisoare. După 2 ani i se promite libertatea, cu condiţia să lucreze la Canal ca inginer-şef.

Între timp, se căsătorise cu Maria Clothilda, născută Mețianu, provenită dintr-o renumită familie ardeleană. Dumnezeu le-a binecuvântat căminul cu un băiat (Dan, inginer hidrotehnician) şi o fată, Nicole (farmacistă).

După suferințe de nedescris, fiindu-le confiscată și locuința proprietate personală din Calea Victoriei nr. 101, mama și cei doi copii vor părăsi țara, stabilindu-se la Paris. Soția sa este arestată la 10 august 1952, reţinută fără judecată timp de 2 ani şi 5 luni și este eliberată abia la 5 ianuarie 1955. Fiica sa, Nicole, reușește să intre la facultate, după ce întrerupsese liceul din cauza sănătăţii precare. Trăia, împreună cu mama și fratele său, în imobile insalubre, dintr-un salariu de muncitoare necalificată al mamei.

Nicole a fost chemată de Gheorghiu- Dej, călăul moral al tatălui ei, cel care ar fi scris personal sentința pe dosar: „Să fie condamnați la moarte!”. Cel puțin asta i-a relatat Pacepa lui Doicaru. La întrevedere, Dej i-a explicat acesteia că „nu a putut face nimic” pentru a-i salva părintele. Şi-ar fi cerut iertare şi s-a arătat compătimitor, întrebând-o dacă are nevoie de ceva.

O manipulare reuşită, tânăra studentă intrând de bunăvoie în cercurile copiilor de nomenclaturişti din Cartierul Primăverii, cu expediţii la schi în weekend-uri, cu petreceri deocheate, reviste şi filme străine, haine şi ţigări inaccesibile tineretului de rând. A trăit chiar şi o mare poveste de dragoste cu unul din aceşti băieţi. În schimbul ruperii relaţiei, întregii familii i s-a falicitat emigrarea în Franța. Semn că idila cu progenitura unui „dușman al poporului”, chiar dacă între timp reabilitat formal în 1968, deranja partidul.

Acuzații au fost drogați și „dresați” să-și rostească depozițiile învățate pe de rost

Nicolae Vasilescu- Colorado era unul dintre partenerii de tenis ai avocatului comunist Ion Gheorghe Maurer, aflat în ascensiune politică. Într-un un singur interogatoriu, imediat după arestare (30 iulie 1952), a menționat numele acestuia.

Anchetatorul, căpitanul Ludovic Weisz, şeful Securităţii din Baia Mare, nu i-a mai permis să repete acest lucru, obţinând, în schimb, după bătăi crunte, „dovezile”: recunoaşte că „a fost o prostie construcţia Canalului, poporul este jefuit şi suferă din pricina acestei construcţii, iar eşecul este din cauza utilajului folosit (de fabricaţie proastă) şi a tehnicii inferioare celei americane”.

Acuzat de spionaj pentru americani și englezi

Presa timpului se exprima astfel în legătură cu faptele sale, interpretându-i declarațiile. „Vasilescu- Colorado ascunde şi în prezent o mare parte din legăturile şi sarcinile primite de la serviciile de spionaj american şi englez, totuşi, pus în faţa probelor zdrobitoare, este nevoit să recunoască o parte din ele, declarând printre altele: << [...] ceea ce m-a determinat să duc această acţiune criminală de sabotaj a fost influenţa direct exercitată asupra mea de ofiţerii americani şi englezi cu care am fost în strânse legături>>”. Aceeaşi presă consemnează, sec, pledoaria sa finală: „Viaţa pe care am conceput-o până acum a fost o viaţă falsă. Am comis acte ticăloase, dar aş vrea să devin folositor societăţii”. Distorsionare extremă, raportată la pledoaria sa reală, energică, deși fuseseră cu toții drogați în prealabil și „dresați” să-și prezinte „litaniile” învățate pe de rost, așa cum s-a întipărit ea în memoria unui martor ocular, doctorul Necula.

În realitate, Vasilescu- Colorado a fost extrem de critic la adresa regimului: „Ca român îmi iubesc ţara şi doresc ca această construcţie (Canalul- n.r.) să fie terminată. Refuz acuzaţiile aduse. Ele sunt bazate pe supoziţii greşite şi consider acest proces o mascaradă împotriva inteligenţei româneşti. Universităţile au fost golite pentru că aţi închis mii de studenţi, aţi omorât preoţi prin tortură, aţi omorât personalităţi culturale şi ofiţeri care şi-au făcut datoria luptând în stepa rusească şi în Munţii Tatra împotriva nemţilor. Ordinele de la Moscova sunt ascultate orbeşte. V-aţi pierdut demnitatea umană.„Un murmur străbate sala. Agitatorii strigă: <<Întrerupeți mărturia. Noi, muncitorii, cerem moartea lui Vasilescu- Colorado!>>”.

Conform presei, avocatul Dumitru Spânu, recuzat de Nicolae Vasilescu- Colorado, a invocat în apărarea clientului său „influenţa mediului în care acesta a crescut şi a trăit, mediu care şi-a lăsat amprenta asupra caracterului său, asupra ideilor sale. La aceasta au contribuit, în mod esenţial, legăturile pe care el le-a întreţinut cu ofiţeri americani şi englezi şi timpul petrecut în Statele Unite”. Avocatul a solicitat să se acorde circumstanţe atenuante acuzatului, pe motiv că acesta „regretă crimele comise.”

Reabilitați post-mortem de Justiție

În actul de acuzare sunt menţionate numele unor „cunoscuţi spioni americani” frecventaţi de Nicolae Vasilescu- Colorado, încadraţi în Misiunea Militară Americană din România, în cadrul Comisiei Aliate de Control: colonelul Morill, maiorul Barnes, maiorul Frank Tarallo, căpitanul Roger Whuler (probabil Wheleer – n.a.) și Lar[r]y Bakman (sic!).

Spioni fictivi

În documentata teză de doctorat a istoricului Sorin Aparaschivei, intitulată „Serviciul Informativ American în România. 1944-1948” (2012), din cele peste 100 de nume de ofiţeri americani a coincis un singur nume: cel al maiorului de intendență Lester S. Barnes, ulterior șef al secției financiare (contabil public autorizat).

În schimb, frapează prezenţa pe „lista” lui Nicolae Vasilescu- Colorado, dar nu şi în cadrul anexelor-organigramă din lucrarea postdecembristă, a maiorului Frank Tarallo, ofiţer care, în 1943, era încadrat în secţia italiană a OSS, cu succese personale în operaţiunea „Husky” (debarcarea în Sicilia). Este posibil ca acesta să fi vizitat România pe termen scurt, prin 1946, fără să facă parte din Misiunea Militară Americană. Cât despre ceilalţi, s-ar putea ca ei să fi făcut parte din Misiunea Militară Britanică.

Recurs în supraveghere

La 13 iulie 1968 s-a introdus recurs în supraveghere, solicitându-se plenului Tribunalului Suprem desfiinţarea Sentinţelor din septembrie şi octombrie 1952 ale Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, şi Decizia nr. 27 din 4 octombrie 1952 a Colegiului militar al Tribunalului Suprem, cu achitarea tuturor inculpaţilor din primul lot de la Canal.

În paralel, Procuratura Generală – Direcția Procuraturilor militare i-a comunicat văduvei Maria Clothilda Vasilescu, la 18 iulie 1968, printre altele, următoarea concluzie: „Hotărârile pronunţate în cauză sunt neîntemeiate şi nelegale [...] Instanţele s-au întemeiat, în principal, pe mărturisirile inculpaţior şi depoziţiilor unor martori obţinute ca urmare a unor presiuni fizice şi morale şi a altor abuzuri în cursul anchetei. Sentinţa de condamnare a constituit o formalitate, fiind pronunţată fără ascultarea asesorilor [...].”

Interesantă motivare, mai ales în legătură cu „asesorii” Tribunalului Popular. Asta în condiţiile în care inginerul Nicolae Vasilescu- Colorado a refuzat asistenţa juridică din oficiu, absolut formală, preferând să se apere singur şi să atragă atenţia în pledoaria sa inclusiv asupracestui aspect.

Plenul Tribunalului Suprem a constatat nevinovăția acestora, nelegalitatea și netemeinicia hotărârilor și prin Decizia nr. 31/1968 a admis recursul în supraveghere, a casat aceste hotărâri și i-a achitat de orice penalitate.

În anii post-decembrişti, prin decizia nr. 31 din 20 august 1998, dată de Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Penală, cei trei martiri au fost reabilitaţi post-mortem. Cicerone Ionițoiu consideră că executarea lor şi condamnarea celorlalţi la muncă silnică a constituit o ripostă la condamnarea la moarte a soţilor Julius şi Ethel Rosenberg în aprilie1951 şi execuţia lor ulterioară, în iunie 1953, pentru transmiterea secretelor bombei atomice către Uniunea Sovietică.

Spre deosebire de cei din America, cei executați la noi nu au morminte și n-au fost proslăviți prin marșuri de zeci de mii de persoane.

Executați la Constanța

Au fost executaţi prin împuşcare în sediul Securităţii din Constanţa, pe fosta stradă Karl Marx nr. 19, actuala „Revoluţia din 22 Decembrie 1989”. În următoarea ordine: Nicolae Vasilescu- Colorado, Nichita Dumitru, Aurel Rozei, cum precizează Ioan Ioanid, care i-a cunoscut, la Cavnic, pe cei doi graţiaţi, Petre Cernătescu şi Gheorghe Georgescu –Topazlău.

Prin împuşcare şi nu din cauza „tensiunii arteriale”, aşa cum apare menţionată cauza decesului în certificatul de moarte pus la dispoziţia familei de Sfatul Popular al oraşului Constanţa ulterior înregistrării oficiale a decesului în evidenţele proprii (09.08.1957).