Charles-Pierre Baudelaire, căci despre el este vorba în următoarele rânduri, a văzut pentru prima oară lumina Parisului la data de 9 aprilie 1821. Poet, critic de artă și literatură, traducător și publicist, Baudelaire a deschis, prin originalitatea operei și a opțiunilor sale estetice, o cale nouă în lirica franceză și universală, modificând în profunzime registrul de sensibilitate al generațiilor de intelectuali și poeți ce i-au urmat.

Afectat de moartea tatălui (părintele avea 62 de ani la nașterea lui Charles-Pierre), Baudelaire duce ani buni o viață de boem, de risipitor și căutător al aventurilor exotice, în încercarea de a da uitării viteza cu care propria mamă, mult mai tânără decât soțul defunct, și-a refăcut viața (cu un general).

Muza neagră din insule

Îngrijoratã, familia îi impune tânărului rebel o călătorie pe un vas ce se îndrepta spre Calcutta. Baudelaire face escale prelungite în insulele Mauritius și Bourbon (Réunion) și refuză continuarea voiajului până în Indii.

„Această călătorie de câteva luni (iunie 1841 – februarie 1842) i-a dezvăluit poezia mării, splendoarea peisajului tropical, dezvoltându-i gustul pentru exotism, și a cristalizat în imaginația sa un tip de muză inspiratoare specific universului său poetic și inedit în poezia franceză: muza neagră din insule – apreciază cercetătoarea Silvia Pandelescu într-un crochiu închinat poetului și prins în splendidul Dicționar al scriitorilor francezi (coordonat de regretata Angela Ion) publicat la noi de Editura Polirom.

Din pat, direct în istorie

Poezia „À une dame créole” („Unei creole”), scrisă în 1841, datează, potrivit sursei citate anterior, din perioada acestei descoperiri a unor spații noi, încântătoare, când a conceput și alte poezii din viitorul său volum de versuri.

La întoarcerea în Franța (1842), devenit major, își cere moștenirea lăsată de tatăl său, începe o viață tumultuoasă și dezordonată, ce nu putea decât să scandalizeze în acea vreme, și se îndrăgostește de mulatra Jeanne Lemer, zisă Jeanne Duval, figurantă într-un mic teatru, acea „Vénus noire” (Venus cea neagră) cântată în mai multe poezii din Les Fleurs du Mal (Florile răului), care nu-l va părăsi niciodată, în ciuda irascibilității și caracterului lui dificil.

Hașișul și Venus cea albă

În 1843 – mai amintește cercetătoarea Silvia Pandelescu -, Baudelaire se instalează în somptuosul Hôtel Pimodan (Lauzun) aparținând baronului Pichon, loc de întâlnire al consumatorilor de hașiș ce formau un club (Hachichins), se împrietenește cu Théophile Gautier și Théodore de Banville.

Tot acum o cunoaște pe Apollonie Sabatier – demimondena sărbătorită și poreclită de artiștii ce-i frecventau salonul „La Présidente”, care îi va inspira o pasiune platonică și spiritualizată, exprimată în scrisori și poeme anonime trimise acesteia în 1852, ca și într-un subciclu de poezii nemuritoare inspirate de „Vénus blanche” (Venus cea albă) în Les Fleurs du Mal – și începe să se înconjoare de tablouri și obiecte de preț.

Doborât în biserică

Deși sunt voci care vorbesc despre amorul consumat dintre Venus cea albă și Baudelaire, singura femeie care i-a rămas aproape până la sfârșit a fost mulatra Jeanne Lemer. Nu va muri însă în brațele acesteia, ci în ale altei reprezentante a sexului frumos.

Tulburările cerebrale provocate de o ereditate șubredă, dar și de sechelele unui sifilis contractat în 1840 devin după 1859 din ce în ce mai grave, culminând cu atacul de paralizie ce l-a doborât în biserica Saint-Loup din Namur, în 1866, când au apărut primele simptome de hemiplegie urmate de afazie.

Lipsit de puterea de a vorbi, dar nu de judecată și de luciditate, Baudelaire va mai trăi până la 31 august 1867, murind în brațele mamei.