Sătenii din unele părţi ale Transilvaniei îl botezau pe copilul care plângea cât mai repede, deoarece se credea că el cere să fie botezat. În schimb, dacă nou-născutul tăcea în timpul botezului şi nu se mişca, ei credeau că e un semn rău, notează etnologul Simeon Florea Marian în lucrarea sa “Naşterea la români”.
TRANSILVANIA
• Naşul, înainte de a pleca la botez, primea un sac de pâine pe care îl păstra ca amintire despre datoria sa.
• În ziua botezului, gospodarul le dădea nutreţ mai bun vitelor, zicând: „mâncaţi şi vă rugaţi pentru copilul meu”. În unele locuri, înainte de masa de botez, naşul arunca păsărilor mei sau grâu care a stat trei zile şi trei nopţi în leagănul copilului, zicând: „să cânte tatălui ceresc laudă şi onoare şi să-l roage, ca să-i dea copilului sănătate!”. Paradoxul botezului: un copil se leapădă de Satana
• În judeţul Sibiu, când se întorceau de la biserică, îl puneau pe copil pe masă şi se spunea „să fie cinstit ca masa”. Dacă era fată se zicea şi „să fie iubită ca masa”.
• În judeţul Alba, ca şi în Banat, exista obiceiul ca mama, în timpul botezului, să stea acasă şi să cânte, să coasă, să umble iute, iar tatăl, dacă stătea acasă, trebuia să cioplească şi să fluiere, pentru a transmite copilului aceste abilităţi. Când naşa se întorcea cu pruncul acasă, dacă era băiat, era pus să atingă securea, o unealtă agricolă şi un clopot, ca să fie bun tâmplar, agricultor şi cântăreţ. Dacă era fată, ea era lăsată să atingă un ac şi o floare, ca să fie frumoasă şi o bună gospodină.
• În unele locuri se făcea câte un pom care se băga în colac. Pomii se împodobeau cu bomboane, bob fiert înşirat ca mărgelele, zahăr, mere, colăcei, batic, batiste. Părinţii copilului luau colacii cu pomi şi îi dădeau naşului spunând: „pe lumea asta să fie ai dumneavoastră, pe cea lume ai copilului”.
• În Hunedoara, naşul îi tăia nişte păr copilului, îl lipea cu ceară de la lumânare şi-l punea la grinda casei.
• În timpul ospăţului, dacă îi pica unui mesean cuţitul sau furculiţa pe jos şi se împlânta în pământ, era un semn rău, deoarece se credea că copilul va muri de o moarte nenaturală. BANAT, CRIŞANA, MARAMUREŞ
• În părţile Oraviţei, Simeon Florea Marian a consemnat obiceiul ca moaşa, înainte de a duce copilul la biserică, să îl atingă de pragul uşii de jos, cu creştetul, pentru a nu se prinde deochiul de el, zicând: „Cum se aşază pragul sub lemn, sub lume, sub ţară, aşa să se aşeze şi deochiul la cel nou născut”. Iar la ieşirea din casă îl dădea pe fereastră şi spunea: „Cum se ţine fereastra de casă, aşa să se ţină şi nou născutul de mama sa”.
• În alte părţi, tot din Banat, când pleca moaşa cu pruncul la biserică, un om al casei o întreabă: „Ce ai moaşă în leagăn?”. Moaşa, dacă era băiat, răspundea: „un moş”, dacă era fată „o moaşă”. „Moş / moaşă să dea Dumnezeu să ajungă”, spunea omul în replică.
• Mai demult, în judeţul Satu Mare, exista credinţa că, dacă naşa nu îi va da finului său o bucată de pânză numită cruşmă, copilul va apărea la judecata de apoi în pielea goală.
• În Caraş Severin, familia copilului le cinstea pe naşă şi pe moaşă cu bani şi mobilier, care era purtat prin sat pentru a fi văzut de localnici.
• În acelaşi judeţ, lumânarea de la botez trebuia să ardă toată până la şase săptămâni. Dacă rămânea ceva din ea, oamenii credeau că nou-născutul se va căsători greu.
Pentru documentare, evz.ro a folosit seria de volume “Sărbători şi obiceiuri” coordonată de Ion Ghinoiu, etnolog la Institutul de Etnografie şi Folclor “Constantin Brăiloiu” din Bucureşti.