Traian Băsescu pare să nu înţeleagă, în cel mai dificil moment al preşedinţiei sale, că milioane de români sunt, teoretic, gata în orice clipă să-i conteste autoritatea.
Pe 6 decembrie 2009, 5.277.068 de cetăţeni români i-au acordat lui Traian Băsescu tichetul câștigător pentru cel de-al doilea sejur prezidenţial consecutiv la Palatul Cotroceni. Alte 5.206.747 de cetăţeni români au preferat să meargă pe mâna altui candidat, Mircea Geoană, şi au visat, vreo şase ore, că ştampila pe care au aplicat-o n-a fost un gest inutil. Orele acelea, care s-au scurs între rezultatele exit-poll-urilor şi primele estimări oficiale ale scrutinului sunt, poate, cele mai importante bucăţi de timp prelinse pe destinul alambicat al României ultimului deceniu. Orele acelea au marcat, în cifre înspăimântător de exacte, prăpastia căscată între viitorul celor cinci milioane care l-au votat pe Băsescu şi viitorul celorlalte cinci care au ales Geoană. O campanie electorală absolut oribilă, în care ziarele și televiziunile n-au rezistat să joace, pe rând, rolurile de actor, arbitru şi suporter, s-a încheiat în acele ore înghesuite între două lumi cu o victorie colosală şi o înfrângere teribilă. Nu există alt mod de a o spune: pur şi simplu, în noaptea dintre 6 şi 7 decembrie 2009, jumătate de România a câştigat şi jumătate a pierdut. Veţi spune că nu e nimic ieşit din comun în asta, că toate sistemele democratice de pe glob divizează societăţile şi expun, frust, clivajele. Vă voi răspunde că, atunci când alegi între bine şi rău (ambele interșanjabile), teoriile subţiri nu mai ţin loc de explicaţii. Pentru că, oricât am întoarce moneda, opţiunea Băsescu va rămâne, etern, capul, iar varianta Geoană, pajura. Două categorii ireconciliabile, două lumi atât de diferite încât nu le poţi apropia niciodată, două Românii forţate să împartă aceeaşi inimă, ca două surori siameze care ar da orice să trăiască una departe de cealaltă. Pentru românii care l-au votat pe Mircea Geoană, Traian Băsescu nu va fi niciodată Preşedintele, la fel cum eventualitatea trimiterii candidatului PSD la Cotroceni ar fi coborât iadul peste tabăra adversă. România a funcţionat, ani la rând, în duete antagonice dureroase: România “golanilor” versus România “democraţiei originale”, România rurală versus România urbană, România bugetarilor versus România economiei reale. Niciodată însă distanța n-a fost atât de mare precum cea căscată în cele câteva ore scurse între victoria unei jumătăţi şi înfrângerea celeilalte. Şi niciodată opţiunile n-au rămas atât de divizate după stingerea conflictului electoral. Dimineaţa de 7 decembrie 2009 și cele care au urmat au găsit România în aceeaşi stare: cinci milioane de cetăţeni români îl admirau pe Traian Băsescu, cinci milioane de cetăţeni români îl detestau. Din ecuaţia asta, preşedintele României a ieşit, atunci, învingător şi riscă să ajungă, acum, un învins. Se spune că votul este, în ultimă instanţă, singura metodă care permite schimbarea puterii fără vărsare de sânge. Traian Băsescu n-a înţeles sau n-a vrut să înţeleagă că jumătate dintre cei care au ales să voteze în decembrie ar fi preferat nu doar schimbarea, ci, mai mult, ar fi dorit dispariţia unuia dintre candidaţi. Veţi spune că niciun studio sociologic nu a măsurat sentimentele vindicative ale românilor. V-aş spune că nu era nevoie. Oricine a trăit, în România, săptămânile de campanie electorală a putut măsura din priviri dimensiunile monstruoase ale isteriei. Traian Băsescu pare să nu înţeleagă, în cel mai dificil moment al preşedinţiei sale, că milioane de români sunt, teoretic, gata în orice clipă să-i conteste autoritatea. Şi susţine, fără menajamente, într-o conferinţă de presă, următoarele fraze: “Manifestările se pot desfăşura fără să se recurgă la provocări. E dreptul oamenilor să protesteze, dar să nu pice din interiorul proceselor democratice de protest. Esenţial ar fi ca cei care deja au chemat liderii sociali pentru indicaţii, cei care au introdus într-un grup de pensionari un grup predispus la violenţă să renunţe la acest joc. Le transmit public un mesaj să nu încerce să creeze un climat de violenţă”. L-am privit îndelung pe Traian Băsescu rostind aceste cuvinte, încercând să înţeleg mesajul exact din spatele cuvintelor, încercând să citesc ceva în mimica prezidenţială. N-am reuşit, într-un final, decât să-mi amintesc de Ion Iliescu, de “ducatul haosului” din Piaţa Universităţii, de “unitatea în gând şi în faptă”, de “dezbinare”, de “neghiobii din stradă” şi de toate elementele discursului prezidenţial de la începuturile democraţiei. De toate aceastea şi de încă ceva: “nevoia de linişte”. Ani la rând, Ion Iliescu şi-a motivat acţiunile acuzând reacţiunea. Ani la rând, Iliescu a invocat jocurile de culise pentru a scuza propria maşină de manipulare. Ani la rând, Iliescu a vorbit despre drepturile oamenilor, întotdeauna mai mari în discursul său decât în realitatea “proceselor democratice”. Înţeleg acum de ce Traian Băsescu a supravieţuit vreme de două decenii la vârful puterii de la Bucureşti: pentru că e natural ca, la vârful lanţului trofic, carnasierii să-i înlocuiască pe carnasieri. Pentru Traian Băsescu, “protestul” e în interiorul proceselor democratice, niciodată la fundaţia lor. Pentru Traian Băsescu, cetăţenii ieşiţi în stradă să-şi ceară drepturile strigă pentru mai puţin stat, pentru mai puţină autoritate, pentru anarhie. Statul român se pregăteşte, şi de această dată, să-şi rateze mântuirea. Pentru că, în România politică, instituţiile fundamentale ale “cetăţii” sunt mereu preşedinţia, parlamentul, guvernul, justiţia. Căderea lor “din interiorul proceselor democratice” nu e niciodată sancţionabilă de singura instituție în absența căreia toate celelalte s-ar dizolva – cetățeanul. Nu am servicii secrete la dispoziţie, dar îndrăznesc să-i transmit public un mesaj preşedintelui Băsescu: climatul de violenţă există în societatea asta de învinşi şi învingători înainte ca procentele pauperităţii să ameninţe până şi viitorul celor care v-au votat. Milioane de români au sperat altceva, domnule preşedinte. La fel cum, odată, “grupuri organizate de elemente incitate” au sperat și au căzut “din interiorul proceselor democratice”.