Anii de detenție au trecut greu. Bărbatul a părăsit-o și a fugit cu toți banii pe care îi aveau puși de-o parte, iar copii n-apucase să facă, fiind ocpupată cu evaziunea fiscală. Nimeni n-a vizitat-o, nimănui nu i-a păsat de ea. Noroc că își făcuse câteva prietene în închisoare și mai avea cu cine schimba două vorbe.

Dar zilele trec al naibii de greu când ești doar tu cu tine. Se apropia liberarea și se gândea cu groază că trebuie să ia viața de la capăt. Măcar avea o casă la care să se întoarcă. Bărbatu-său, mustrat de conștiință probabil, avusese grijă să-i plătească întreținerea tot timpul cât fusese arestată și se ferise să spună vecinilor ceva despre Maricela.

Toată lumea o știa plecată în Italia să îngrijească de bătrâni și să facă menaj. A fost eliberată condiționat pe motiv de bună purtare, iar statul a aruncat-o în brațele nemiloase ale societății. Maricela privea acum lumea cu alți ochi. Gustul libertății se simte altfel după ce ai stat atâta timp printre gratii.

În prima noapte a rătăcit pe străzi, adulmecând totul, precum un animal sălbatic care descoperă civilizația. A băut cafea adevărată și a mâncat gogoși fierbinți. Se bucura ca un copil căruia viața i-a adus numai plăceri.

O lună de zile s-a scurs greu. A încercat să-și regăsească bărbatul, dar omul își luase nevastă și aștepta primul copil. Stătea în casă nouă, cumpărată cu banii ei. Maricela l-a așteptat într-o dimineață, la ieșirea din bloc.

– Ce bine-ți mai merge, ai făcut burtă!

– Ce-i cu tine aici? Cum ai aflat unde stau?

Stai liniștit, nu vreau să-ți fac probleme. Dă-mi banii pe care mi i-ai furat și te las în pace.

– Ia vezi-ți de treaba ta, Maricela. N-am ce bani să-ți dau.

– A, nu? Păi atunci ia să mă duc eu la poliție să-ți fac o plângere penală, că am învățat multe cât am stat închisă.

– N-ai decât. Ce-o să le spui, că ți-am furat banii pe care ți i-a dat șeful tău infractor ca să-ți ții gura?

 Maricela a tăcut. Bărbatul avea dreptate – nu-l putea reclama.

– Măcar găsesște-mi un loc de muncă să am din ce trăi.

– Lasă-mă să mă gândesc câteva zile. Și termină cu amenințările. Că altfel uit de tine.

– Dă-mi și mie niște bani cu împrumut.

A scos din buzunar 300 de lei și i-a întins femeii.Peste nici trei săptămâni. Maricela era angajată administrator al unui bloc de locuințe de vacanță, undeva la mare. Proprietarii erau oameni bogați, care n-aveau timp să se ocupe de schibatul cearșafurilor și de aspirat muștele ori păienjenii. Pentru asta existau menajere, dar femeile astea trebuia să fie coordonate de un om de încredere. Acel om era Maricela.

Îi dăduseră spre păstrare toate cheile apartamentelor, fiind un fel de chelăreasă cu puteri sporite. Cum obținuse postul ăsta cu un cazier ca al ei, n-aș putea să vă spun. Cert e că acum avea toate motivele să creadă că viața ei se va schimba în bine.

Fosta administratoră a imobilului era cercetată într-un dosar de furt și distrugere, astfel că postul rămăsese vacant pentru o fostă condamnată pentru evaziune fiscală. Dar să-i acordăm Maricelei puțină încredere și să sperăm că anii de pușcărie au reeducat-o.

La început s-a ocupat cu mare atenție de găsirea unor menajere cinstite și de încredere. Avea în admnistrare cincisprezece apartamente și totul trebuia să fie impecabil.

– Doamna Maricela, la etajul doi se văd niște infiltrații pe tavan. Ce facem, anunțăm proprietarul ? o întrebase cel care răspundea de instalații.

– Tu crezi că eu deranjez omul până nu știu despre ce e vorba ? Vezi ce s-a întâmplat și îmi raportezi.

– Doamna Maricela, s-a depus piatră pe bateriile de la toate băile. Îmi trebuie o substanță mai puternică, se văita o menajeră.

Maricela le rezolva pe toate. Proprietarii începuseră să o placă pentru că le luase toate grijile de pe cap. În schim, nu se gândise niciunul să-i dea mai mulți bani și o țineau pe un salariu de mizerie. Noroc că n-avea familie, că altfel ar fi fost tentată să dea iar piept cu Codul penal.

Dar chiar și așa, tot o mai izbeau din când în când gânduri de îmbogățire. Avea atâtea lucruri de valoare pe mână, încât uneori chiar și ea se mira cum rezistă tentației.

Într-o zi, pe când se pregătea să mai facă o ultimă inspecție înainte de weekendul în care proprietarii își făceau apariția, a găsit printre cearșafurile unui pat de la apartamentul numărul zece, un paznic care-și făcea de cap cu o domnișoară.

Bărbatul a încremenit și nu mai știa cum să-și adune hainele împrăștiate prin încăpere.

– Doamna Maricela, vă rog să mă iertați. Am fost un prost. Dar trebuia să schimbe așternuturile azi și am zis să profit și eu înainte. Vă promit că nu se va mai repeta.

 – Ieși afară, i-a poruncit fetei care privea uluită scena. Lasă cearșaful aici, unde crezi că pleci cu el

– Dar sunt dezbrăcată, a ripostat fata.

– Și ce-mi pasă mie? Vrei să te acuz și de furt? Dispari imediat până nu chem poliția.

Paznicul a dat să plece odată cu fata, dar Maricela l-a oprit :

– Tu rămâi, avem de vorbit.

Nu l-a dat afară, așa cum ați fi fost tentați să credeți. În schimb, l-a luat la întrebări despre tot felul de lucruri: dacă era prima dată când făcea asta, cine mai știe, cum i-a venit ideea. Bărbatul o privea mirat. Pe scurt, Maricela s-a hotărât să folosească apartamentele pe care le avea în grijă, ca să mai scoată un ban. Oricum erau goale marea majoritate a timpului.

Însă afacerea trebuia promovată, iar ăsta nu era un lucru tocmai ușor de făcut. Doar nu era să pună anunțuri online de genul închiriez apartamente de lux pentru plăceri interzise. Singura soluție era să ducă vorba din om în om. Zis și făcut.

Și-a amintit că în pușcărie se împrietenise cu o tipă acuzată de proxenetism, așa că putea apela la ea pentru găsirea clienților. A convins-o repede, că doar nu era să se reabiliteze când treaba cu infracționalitatea mergea atât de bine.

Tarifele Maricelei erau rezonabile, iar apartamentele ofereau exact clandestinitatea și confidențialitatea de care doritorii aveau nevoie. Într-un an de zile, locul devenise un adevărat pelerinaj al depravării. Colega de celulă îi punea la dispoziție chiar și femei, atunci când clienții erau în impas si n-aveau cu cine să-și satisfacă fanteziile.

– Ei drăcie, dar ce-i aici, bordel? Se mai enerva Maricela când era copleșită de sarcini.

Dublase numărul menajerelor și suplimentase bugetul pentru daunele provocate de clienții cu dorințe ciudate. Dar nu doar sexul se vindea acolo. Locul era ascunzătoarea perfectă pentru cei care aveau nevoie de intimitate ca să încheie afaceri, să smulgă promisiuni, ori să influențeze funcționari publici ce nu se lăsau înduplecați doar cu rugăminți.

Maricela nu era o femeie fricoasă, dar uneori o mai lua tremuratul la gândul că s-ar putea întoarce la pușcărie. Așa că s-a hotărât să-și asigure o protecție, în caz că se întâmplă ceva. Ce, oamenii influenți din poliție sau parchete nu au și ei nevoi? Nu sunt ei nesatisfăcuți de neveste plictisite sau dizgrațioase de care nu mai știu cum să scape?

Politicieni, oameni de afaceri, funcționari mai mari sau mai mici, cu toții s-au bucurat de discreția oferită de Maricela. Persoanele de interes erau direcționate doar în apartamentele care aveau montate camere de supraveghere video, astfel că Maricela ajunsese să aibă o colecție impresionantă de materiale compromițătoare.

Într-o zi a izbucnit și scandalul. Prin oraș începuse să circule un filmuleț în care un cunoscut politician local îi cerea unei domnișoare tot felul de lucruri perverse, pe un ton destul de poruncitor. Probabil că nu era la prima abatere de genul ăsta, pentru că fata venise pregătită să îl filmeze, iar acum imaginile deveniseră virale.

Maricela intrase în panică, iar lucrurile începeau să scape de sub control. S-a gândit să apeleze la sfaturile unui vechi client, un judecător cu care devenise foarte familiară :

– Ce naiba fac dacă se află?

– Stai liniștită, crezi că se apucă cineva să vorbească? Doar n-o să te acuze nimeni, că nu-i nebun să recunoască.

– N-ai văzut filmulețul ăla? Dacă îl vede și proprietarul apartamentului sunt terminată.

De data asta avusese noroc. Scandalul s-a stins fără ca nimeni să descopere ceva.

– Ai avut dreptate, m-am speriat degeaba.

– Ți-am zis să nu te îngrijorezi. Îți promit că nu te arestez, dacă ajungi la mine, glumea judecătorul.

– Eu la pușcărie nu mă mai întorc, fie ce-o fi!

S-au mai scurs câteva luni de aparentă liniște, până când, într-o dimineață, Maricela a fost luată cu mandat pentru declarații. Se efectuau percheziții domiciliare în toate apartamentele. Cineva o turnase. Se lucrase mult la această anchetă. Investigatori sub acoperire, martori cu identitate ascunsă, denunțători, cu toții o demascaseră pe Maricela.

Nici proprietarii apartamentelor nu fuseseră cruțati. Luați pe sus în răcoarea dimineții, așteptau aliniați pe holul parchetului să le vină rândul la declarații. Avocații încercau să-i liniștească, dar nu găseau argumente suficiente și cât de cât credibile. Rețeaua Maricelei începea să se destrame. Toți oamenii ei de încredere o trădaseră.

În plus, anchetatorii erau femei de neînduplecat. Cât ghinion. Au dus-o la judecător cu propunere de arestare preventivă. Judecătorul ei, care atât o asigurase că nimic nu i se va întâmpla. Oare își va ține promisiunea să n-o aresteze ? Maricela a primit arest la domiciliu. Procesul a fost strămutat, iar conștiința multora zace încărcată și tremurătoare.

 

Te-ar putea interesa și: