Acesta ar putea fi portretul unui procuror modern, parafrazând tiparul făcut de scriitorul Paul Goma procurorului anchetator ”binevoitor” din penitenciarul Gherla din perioada de dinainte de 1989. Catalogat ca ”amabil, drăguț și nițel golan!” el era personajul întâlnit de deținuții politici, ce nu cedau torturii fizice, la ieșirea din negrele celule în care nu pătrundea nici un strop de lumină, în mijlocul căreia deținutul stătea înlănțuit.
Ce urmărea acesta? Căuta aducerea celor întemnițați pentru credințele și convingerile lor, manifest exprimate împotriva regimului de tristă amintire, pe calea așazisei îndreptări, în spiritul ordinii sociale de atunci. Căuta atragerea spre calea delațiunii, a turnătoriei de cea mai joasă speță, aducerea pe drumul poliției politice.
Alături de Gherla, în peisajul regimului comunist închisoarea Aiud era cunoscută și așa a rămas și în memoria nației drept un mare centru de exterminare destinat special pentru executarea pedepselor politice. Prin aceste locuri de adevărată pierzanie a trecut aproape întreaga floare a societății românești interbelice, oameni de cultură, ofițeri, preoți și episcopi, oameni politici, practic tot ceea ce avea nația aceasta mai reprezentativ.
Plecând de la o analiză a unui jurnalist american specializat în studiul societăților din spatele Cortinei de Fier, închisorile comuniste nu au apărut din neant, ci ele au fost exact oglinda societății ce le înconjura. Mizeria fizică și umană din aceste adevărate lagăre ale conștiinței naționale au reflectat în bună măsură fenomenologia socială de la acel moment în societatea românească.
La mai bine de trei decenii, celebrul punct 8 al Proclamației de la Timișoara a rămas doar un deziderat al unor tineri cu adevărat frumoși și liberi. În anii ce au urmat nu doar că fosta nomenclatură și cei din aparatul represiv comunist au supraviețuit căderii dictaturii, ci au prosperat și au ajuns să conducă iar destinele românilor. Au ajuns oameni politici de tip nou, schimbând Marea Adunare Națională cu Parlamentul României, au creat afaceri de succes, luând cu japca hălci din economia și industria statului totalitar, au ocupat tot ce se putea în societate.
Și, întorcându-ne acum la închisorile comuniste, constat cu amărăciune că aproape nimic nu s-a schimbat ci, poate, s-a perfecționat. Foștii turnători au fost înlocuiți de delatori profitori de profesie, iar torționarii au fost înlocuiți de paraditorii de tip nou.
Așa am ajuns să avem înalți procurori a căror singură valență profesională este dată de aruncatul mingii la coș ori protectori ai acestora, dovediți acum ca mari torționari politici. Amabil cu Statul Paralel, drăguț cu progeniturile torționarilor comuniști și mult prea golan cu nația română. Îl recunoașteți privindu-l din spatele ochelarilor de soare atârnați în fața părului vopsit? Eu da, căci îl văd aproape peste tot, protestând pe treptele instanțelor, anchetând cu sârg la comandă politică sau transformat în judecător, pentru merite deosebite aduse Statului Paralel.
Iar pentru ca golănia să fie împinsă în grotesc, ne aruncă în față că El a respectat chiar legea și că judecătorul a făcut ca dizidenții să ajungă în pușcării. Dar îl întreb acum: pentru a fi în fața judecătorului nu procurorul trebuie să îl trimită acolo? Dar pentru a ajunge la Canal, în coloniile de muncă, în domicilii forțate în Bărăgan, în fața unor Vișinescu și Ficior, în închisorile și lagărele comuniste, nu procurorul trebuia să îl trimită în judecată?
Rușine trebuie să ne fie nouă, nu lui, pentru că am suportat atâția ani astfel de specimene, că le-am permis să obțină posturi, funcții, salarii și pensii nesimțit de mari, nu doar lor, ci și parvenitelor lor progenituri. Iar în final un sfat pentru un ministru: bubele de caracter nu se repară cu operații estetice!