Actorii, ca şi scriitorii, artiştii plastici, compozitorii, făceau parte, din perspectiva stalinistă, nicicând abandonată de regimul comunist din România, din categoria "inginerilor sufletului".
Recuperarea şi utilizarea lor în scopuri propagandistice s-a petrecut din primele clipe ale dictaturii totalitare roşii. Să ne amintim de nume mari care au colaborat cu sistemul, direct sau indirect: Lucia Sturdza-Bulandra, G. Calboreanu, Elvira Godeanu, Costache Antoniu, Ştefan Ciobotăraşu, etc.
Nu se pune problema blamării acestor nume prestigioase ci, ca şi în cazul Germaniei post-naziste, este nevoie să ştim cine ce rol a jucat (pe scena teatrului, pe ecran şi în viaţa publică). Nu este nesemnificativă colaborarea unor dirijori celebri precum Wilhelm Furtwangler ori Herbert von Karajan cu instituţiile ideologice ale celui de-al Treilea Reich. La cursul meu despre comunism şi fascism, pe care îl ţin la Universitatea Maryland, folosesc ca material de discuţie filmul "Mephisto" de Istvan Szabo, cu Klaus-Maria Brandauer în rolul principal, bazat pe romanul fiului lui Thomas Mann, Klaus Mann, care a luat premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în anii 80. Plecând de la cazul real al lui Gustav Grundgens, un mare actor german care a devenit favoritul lui Goring, filmul propune o meditaţie profund neliniştitoare şi deloc schematică privind capitularea morală a unor intelectuali în faţa tiranilor totalitari.
Nu era vorba de ataşamentul veritabil pentru sistem ori ideologie, ci de metode de menţinere a unei vizibilităţi, de funcţii de conducere în reţelele birocraţiei culturale: directori de teatre, privilegii legate de acordarea titlurilor de "artist emerit" ori "artist al poporului" (denumiri împrumutate tel quel din URSS). În perioada Ceauşescu a funcţionat şi iluzia că, în fine, teatrul şi cinematografia îşi dobândesc o identitate proprie, că este posibilă reînnodarea unei tradiţii (mai ales în cazul teatrului) atacată şi aproape complet distrusă în anii 50. Dar chiar şi atunci, nu trebuie uitat, o Dina Cocea făcea parte din structurile oficiale ale regimului, ţinând discursuri înflăcărate de slăvire a dictaturii şi a lui Gheorghiu-Dej.
O serie de actori deveneau, în special după 1965, elemente din decorul encomiastic al dictaturii. Un mare actor precum Radu Beligan era ales membru al CC al PCR, alţii scriau mesaje de "neţărmuită preţuire" liderului absolut. Din acest punct de vedere, s-a petrecut în teatru şi film acelaşi lucru ca şi în lumea literelor. Unii au acceptat să plătească tribut oficialităţii, să se prosterneze, alţii s-au exprimat cu pudoare sau chiar au tăcut. Nu puţini au decis să emigreze. Din lumea muzicii, aş aminti faptul că având de ales între a continua să servească un regim infam şi a emigra, dirijorul Constantin Silvestri a decis să rămână în străinătate. Ca şi în cazul unor Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Titus Popovici, E. Barbu, Dinu Săraru ori Aurel Baranga, regimul selecta pentru poziţiile din MAN ori CC personaje culturale pe care le considera maleabile şi dispuse să colaboreze şi să contribuie astfel la "respectabilizarea" unui sistem bazat pe cenzură, minciună, delaţiune şi represiune politică.
Comediile facile, întodeauna menite să accentueze rolul atitudinii "constructive" ca "forţă a noului" în lupta împotriva "vechiului", ale lui Baranga au devenit o supapă de exprimare a unor critici "cu voie de la partid". Când un Ion Băieşu ori Teodor Mazilu scriau cinstit despre monstruozităţile birocratice şi despre mizeria morală din "socialismul multilateral dezvoltat", piesele lor erau rapid forfecate şi cenzurate. În egală măsură, trebuie spus, aceşti colaboratori nu erau cei care luau deciziile esenţiale. Linia a fost întotdeauna dictată de responsabilii aparatului ideologic (Chişinevschi, Răutu, Dumitru Popescu, P. Niculescu-Mizil, Ion lliescu, Cornel Burtica, Petru Enache, Miu Dobrescu, Suzana Gâdea, Mihai Dulea etc). Nu trebuie uitat rolul "criticilor de direcţie", cărora partidul le încredinţa rolul de câini de pază ai vigilenţei ideologice, de la N. Moraru, Traian Selmaru, Radu Popescu, Sergiu Fărcăşan şi Andrei Băleanu la instructorii CC însărcinaţi cu supravegherea repertoriului.
Să nu uităm că a existat, în primii ani ai regimului, un Minister al Cinematografiei (condus de Niculae Bellu) şi că cerberii ideologici ştiau că Lenin numise filmul "cea mai importantă artă". Cu excepţia lui Farcăşan, aflat acum în Canada, şi a lui Cornel Burtică, nu ştiu ca vreunul din aceşti activişti ideologici să-şi fi exprimat sincera cainţă pentru răul comis împotriva culturii. Simplu spus, când vorbim despre cooptarea unor actori, regizori şi dramaturgi cunoscuţi, nu trebuie uitat cine se ocupa de această operaţie şi cu ce scop.
Citiţi şi: „Ce făceau ăia la fabrică făceam şi noi la teatru“ Cum a devenit Ion Besoiu antihuligan