Graţie lui Aleksandr Isaieivici Soljeniţân cuvântul Gulag a intrat în vocabularul curent ca sinonim cu universul concentraţionar comunist.
Monica Lovinescu scria odată că, dacă ar veni un nou potop şi ar trebui alese trei cărţi care să exprime catastrofa totalitară, acestea ar fi „Arhipelagul Gulag“, de Soljeniţân, „1984“, de Orwell, şi „Zero şi infinitul“, de Koestler. Într-adevăr, Soljeniţân a fost martorul suprem dintr-un veac al sârmei ghimpate, al terorii genocidare, al infamiei şi cruzimii duse la paroxism. A fost cel care a explicat că totalitarismul (comunist şi nazist) ar fi fost imposibil fără monstruosul ingredient ideologic. Cu un curaj extraordinar, el a ţinut piept imensului aparat poliţienesc al statului totalitar comunist. Când nu au mai ştiut cum să-l amuţească, când campaniile defăimătoare nu mai serveau la nimic, Brejnev, Suslov şi Andropov l-au expulzat.
Cărţile sale, între care „Primul cerc“, „Pavilionul canceroşilor“, „Roata roşie“ (romanul monumental despre război şi revoluţie), „Viţelul şi stejarul“, „Arhipelagul Gulag“, fac parte dintr-un tezaur nemuritor al adevărului şi demnităţii. Soljeniţân însă nu a fost doar creatorul unui complex univers estetic, ci şi cel care a adus tema lagărelor în prim-plan, a demonstrat că utopia bolşevică era inseparabilă de distrugerea individului, de malaxarea conştiinţelor şi de distrugerea valorilor esenţiale. Filosof al acţiunii disidente, Soljeniţân a acuzat comunismul că este o dictatură a minciunii. În 1967, adresându-se Uniunii Scriitorilor din URSS, Soljeniţân cerea intelectualilor să refuze minciuna şi să trăiască în adevăr. Cuvintele sale au avut un ecou imediat la Praga unde scriitorii cehoslovaci (Havel, Vaculik, Kohout) şi-au exprimat solidaritatea cu marele romancier rus. Conceptul disident al libertăţii îşi află originea în verticalitatea nedezminţită a lui Aleksandr Soljeniţân.
Trebuie amintit aici momentul 1963 când, cu aprobarea lui Nikita Hruşciov, revista „Novii Mir“ a publicat nuvela „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici“. A fost o clipă eliberatoare, o răscruce în istoria spirituală a Europei de Est. Pentru prima dată, într-o publicaţie oficială sovietică, se scria negru pe alb, cu deplină sinceritate, despre experienţa lagărelor staliniste. Se recunoştea, în fine, că sistemul era bazat pe teroare, spaimă şi violenţă. La vremea respectivă, cu excepţia Albaniei, România a fost singura ţară din Europa de Est unde nu s-a publicat în traducere nuvela lui Soljeniţân. Cei care continuă să exalte „autonomismul“ unor Dej (la sfârşitul vieţii) ori al unui Ceauşescu ar face bine să-şi amintească acest episod. Pentru că nu a îngenuncheat, pentru că a crezut în primatul spiritului, Soljeniţân a învins un sistem care s-a visat etern.
Citiţi şi: Moartea unui titan