Regizorul e dezamăgit că, în România, documentarul e perceput ca un film de categoria a II-a.
Cel de-al cincilea documentar al regizorului Thomas Ciulei (43 de ani), fiul lui Liviu Ciulei, nu-şi găseşte locul în sălile româneşti. Şi asta nu pentru că ar fi un film de ocolit, ci pentru că există percepţia că documentarul nu are public, cel puţin în România. În consecinţă, „Podul de flori” rulează doar o săptămână, de vineri până joi, 25 septembrie, la cinema Elvira Popescu, al Institutului Francez.
Filmul aduce în discuţie efectele emigraţiei masive din Republica Moldova, prin intermediul unei poveşti de familie: Costică Arhir îşi creşte singur cei trei copii, după plecarea mamei. Cineastul mărturiseşte că niciodată nu s-a ataşat atât de tare de personajele sale ca acum. Anul viitor, Ciulei va începe lucrul la primul său film de ficţiune, o comedie despre dictatură.
EVZ: Deşi a circulat prin festivaluri şi a străns ceva premii, „Podul de flori” nu va rula decât o săptămână, la un singur cinema… Thomas Ciulei: Din păcate, în România, dacă faci un documentar, trebuie să ştii că mai mult de 2000 – 3 000 de spectatori nu vor veni. Nici un distribuitor din România nu a fost interesat de filmul ăsta, iar fără Institutul Francez, nu ar putea fi văzut nicăieri.
Documentarul e încă perceput ca un "specie inferioară" a filmului, cel puţin la noi. Sunt şi colegi regizori care cred că documentarul e un film de categoria a II-a, fără nici un dubiu. Despre “Podul” au apărut două cronici mai consistente. La câţi aşa-zişi critici avem în ţară, mi se pare puţin. Apoi ne-am luptat destul de mult ca documentarul să aibă un buget alocat numai pentru el la CNC. Problemele încep de la şcoală, din felul în care se discută despre documentar, televiziunile, nefiind să fie obligate să producă documentare, nu participă nici cu finanţări. Şi, în afară de Astra de la Sibiu, nu avem nici un alt festival de documentar. O să ia foarte mult timp să se schimbe percepţia. În primul rând, ar trebui ca oamenii să aibă ocazia să vadă multe documentare, de diverse tipuri şi stiluri, şi în special filme de calitate.
“Oamenilor le place să-şi reînsceneze viaţa”
De ce alegi forma asta de documentar, cu scene din viaţa unor oameni reali, re-jucate, regizate? E modul meu de lucru. Îmi place cinema verité-ul, dar nu este stilul meu. Nu-mi place să alerg după o acţiune, să o prind, prefer să încerc să „refac” realitatea. Aşa că mă folosesc de metoda asta, mai ales că deseori pot introduce mai multe elemente într-o scenă regizată decat în una surprinsă. Dacă filmez o scenă reală, aşa cum e ea, e posibil să-mi lipsească elemente care mi-ar folosi pentru poveste, o privire, un gest, de exemplu. Cred că şi oamenilor le face o foarte mare plăcere să-şi reînsceneze propria viaţă. Îmi place să le dau această posibilitate de creaţie.
Din punctul ăsta de vedere, care a fost cea mai problematică scenă la „Podul de flori”? Voiam la un moment dat să fac interviuri cu copiii despre mama lor, ca o eventuală rezervă la montaj. Pentru asta, am vrut să-i scot într-un peisaj ceva mai neutru, să se detaşeze puţin de casă. Iar lui Costică i-a fost foarte teamă să-şi lase fetele să meargă singure cu o echipă de cinci bărbaţi, chiar şi la 250 de metri de casa. Faptul că foarte multe fete din Moldova sunt însărcinate sau au copii la 14 ani, îi hrănea lui Costică o frică şi o rezervă faţă de toţi barbatii. Mi se pare de inteles.
Şi în „Asta e” şi în „Podul de flori” e vorba de un personaj care marchează viaţa celorlalţi prin absenţă. De ce revii cu tema asta? Grea întrebare… Cele mai puternice sentimente, cred eu, sunt cele legate de familie. Absenţa unei mame este un lucru dureros si creaza sentimente extrem de puternice. În “Podul de Flori” această temă are şi un context social, fiindcă atâţia oameni se confruntă cu această stare de fapt.
„Pentru copii, eram un fel de unchi” Cât de tare te-ai ataşat de familia Arhir? Ai petrecut trei luni în casa lor. Se crează o anume intimitate după atâta timp. Noi veneam zilnic la filmare, în afară de duminici. De obicei, nu stăteam mai mult de cinci ore pe zi, pentru că cei mici mai aveau şi de învăţat. Toată echipa s-a ataşat de ei, de fapt. Pentru copii deveniserăm un fel de unchi.
Cănd petreci atât de mult cu personajele tale, cât de tentat eşti să intervii în viaţa lor? Nu prea fac lucrul ăsta. Cu ce să le-o schimb şi de ce? Dacă ei au dorinţe de genul acesta - un computer pentru copii - pot să le împlinesc. Dar viaţa lor nu s-a schimbat deloc după acest film, este absolut aceeaşi, nici mai rea, nici mai bună.
Mai păstraţi legătura? Costică a fost la premieră aici, la Festivalul Filmului European, şi la Festivalul Cronograf din Chişinău, cu copiii. Şi acum mai vorbim la telefon şi am înţeles că mama se întoarce pentru o lună. Nu am mai avut o relaţie aşa de strĂnsă cu nici unul dintre personajele mele pĂnă acum. De obicei, după filme, oamenii se cam simt uitaţi de regizor.
Cum ai decis tu „acesta va fi personajul meu”, după luni de căutări? Am făcut vreo patru prospecţii la est de Cahul. Vreo două luni de mers prin sate, vorbit cu sătenii. Costică e un om foarte carismatic şi inteligent şi are darul de a fi actor, de a se produce, de a fi în mijlocul atenţiei, ceea ce e foarte important.
Torturi pentru occidentali Între timp, cauţi actori pentru primul tău film de ficţiune. Încă nu mi-am găsit actori, pentru că nu ştiu în ce limbă va fi filmul. Îmi caut co-producător şi co-finanţator şi totul depinde de asta. E un film de debut şi mai mult de 800.000 de euro nu-mi fac iluzii că voi strânge, de aceea cred că m-aş descurca mai bine în Germania cu banii ăştia decât în România. Fiindcă acolo găseşti tehnicieni care fac publicitate 11 luni pe an, iar o lună vor să lucreze la ceva pentru ei, ceva in care se pot implica personal. Vor pur şi simplu să facă ceva ce are sens.
Ai emoţii ca la debut? Da, pentru că trebuie să fac unele lucruri altfel. Sunt curios ce anume din limbajul cinematografic se păstrează - cred că se poate identifica acum un film Ciulei de un alt film - şi cât se transpune. Scenariul e scris de mine împreună cu un coleg din Germania. E despre o ţară fictivă comunistă, care după 89 nu a devenit democratică, ci a rămas o insulă a dictaturii în mijlocul unor ţări democratice.
Un fel de „1984”? Nu vor fi referinţe politice la un anume regim? Nu. E o comedie într-o ţară fictivă care duce lipsă cronică de bani. Guvernul se gândeste cum pot aduce nişte euro în ţară. Păi, hai să le oferim ăstora din Occident, a căror viaţă e lipsită de vlagă, plictisitoare, o săptămână de turism de tortură. Să fie urmăriţi, bătuţi, speriaţi, apoi să fie trimişi liniştiţi acasă. Guvernul decide să se facă un film de propagandă. Cam de aici pornim.
FESTIVALURI
Cel mai bun film de la TIFF
„Podul de flori", produs de Studioul de Creaţie Cinematografică al Ministerului Culturii şi Cultelor, Europolis Film şi Ciulei Films - ambele ale regizorului - a avut un buget de 250.000 de euro. Documentarul a obţinut, printre altele, premiul pentru Cel mai bun lungmetraj la Festivalul TIFF, premiul cel mare "Remembrance and Future", la GoEast Film Fest din iesbaden şi la Media ave Festival din Ungaria. A fost selectat la festivalurile Indielisboa, Sarajevo şi Erevan şi urmează să ruleze la Pusan, Torino, IDFA Amsterdam, Kiev etc. Cu filmul său anterior – „Asta e”, Ciulei a participat la peste 50 de festivaluri internaţionale.