OPERĂ. Scriitorul Mircea Cărtărescu şi criticul literar Ion Bogdan Lefter consideră "Istoria critică a literaturii române" drept sinteza muncii de-o viaţă a renumitului autor.
Despre „Istoria critică a literaturii române“, care a făcut istorie la Gaudeamus atât prin vânzările întregului tiraj de 3.000 de exemplare, cât şi prin trofeele obţinute - Cea mai râvnită carte a târgului şi Premiul de Excelenţă pentru Editura Paralela 45 -, criticul Nicolae Manolescu spune că are destule „impurităţi“.
„Nu ofer un manual destinat instruirii, ci, cel mult, o încercare menită să placă celor instruiţi“, explică autorul despre volumul de 1.528 de pagini.
Clasici „revizuiţi“
Apariţia „Istoriei“ rămâne însă un mare eveniment în mai multe sensuri. „E opera sa majoră, sinteză a unei acţiuni critice de-o viaţă. Iar semnificaţiile «Istoriei» pentru întreaga literatură română sunt - la rândul lor - multiple“, afirmă criticul literar Ion Bogdan Lefter.
„Cu prestigiul şi autoritatea sa de «cel mai important critic român de după al Doilea Război Mondial», Nicolae Manolescu oferă o imagine de ansamblu, «de la origini până în prezent», reinterpretând epocile mai vechi, deja fixate, şi încercând să le structureze trecutul apropiat. Peste tot apar noutăţi: «clasici revizuiţi», priviţi din alte unghiuri de interpretare decât cele tradiţionale, şi autori recenţi sau contemporani incluşi într-o scară de valori cel puţin pe alocuri surprinzătoare, mai degrabă severă decât îngăduitoare“, consideră Ion Bogdan Lefter, inclus în „Istorie“ la „Generaţia ’80. Postmodernismul“, la categoria „Critica şi eseul“.
Criticul consideră că „mai ales această parte a «Istoriei critice», de la al Doilea Război încoace, va face valuri, va stârni mari pasiuni, iritări, controverse“.
Caracter tranşant
„«Istoria critică» a lui Nicolae Manolescu este mai obiectivă şi mai puţin ornamentată decât cea a lui Călinescu, dar nu atât de obiectivă ca «Istoria literaturii contemporane» a lui Lovinescu“, consideră scriitorul Mircea Cărtă rescu.
„Prin caracterul ei tranşant şi fără menajamente, ea are aspectul unui «testament literar» în care autorul scrie direct ceea ce crede cu adevărat despre fiecare scriitor, cu tot riscul subiectivităţii, în afara oricărui context de politică literară. Personal, nu sunt de acord cu o mulţime de judecăţi de detaliu, inclusiv în privinţa propriilor mele scrieri, dar acest lucru nu mă-mpiedică să apreciez cartea în ansamblul ei ca pe o extraordinară aventură a inteligenţei analitice, demnă de un mare critic“, apreciază Cărtărescu.
CONTROVERSE
„Nichita Stănescu, un poet strălucit, dar predispus la compromisuri“
În partea contemporană, reevaluă rile sunt la ele acasă, spune Mircea Cărtărescu, „prins“ în „Istorie“ la poezia generaţiei ’80. „Autorii anilor ’50 şi ’60 sunt judecaţi sub aspectul compromisurilor ideologice, oferite fără solicitare reală: Eugen Barbu, Petru Dumitriu, Marin Preda, Nina Cassian, Eugen Jebeleanu etc. au mari părţi ale operei lor necrozate de realismul socialist. Nichita Stănescu este un poet strălucit, dar «inegal» şi dispus, de asemenea, la compromisuri. Breban «ar fi putut fi un mare scriitor» dacă ar fi avut mai mult discernământ ideologic şi estetic. În anii ’70, Ileana Mălăncioiu şi mai ales Cezar Ivănescu sunt supradimensionaţi în detrimentul, de exemplu, al unui mare poet ca Emil Brumaru, căruia i se face o inexplicabilă nedreptate“, explică Mircea Cărtărescu. Capitolul „Generaţia ’80. Postmodernismul“ include şi generaţia după 1989, cu „optzeciştii întârziaţi“ şi memorialiştii de ieri şi de azi.
„Optzeciştii, cu excepţia lui Florin Iaru şi a lui Muşina, sunt subevaluaţi, flagrante fiind cazurile lui Ion Mureşan şi al lui Traian T. Coşovei. Nu cred nici că Mircea Nedelciu nu şi-ar fi ţinut promisiunile literare. Câţiva autori minunaţi, precum Cristian Teodorescu, figurează doar cu numele. Va şoca pe mulţi negarea fără drept de apel a lui Paul Goma şi Norman Manea, consideraţi nu prozatori, ci «memorialişti». Pe ansamblu şi în medie însă, peisajul literar este ierarhizat corect“, spune Mircea Cărtărescu.