Una dintre cele mai longevive emisiuni împlineşte 80 de ani şi rămâne o reţetă de succes. Ascultătorii radioului public fac în fiecare seară o incursiune în lumea teatrului, fără bilet.
Studioul T2 „George Constantin“ al Societăţii Române de Radiodifuziune freamătă de viaţă. Actori de renume au coborât de pe scena unde erau aclamaţi, au renunţat la aplauze şi s-au adunat într-o încăpere mică, cu pereţi îmbrăcaţi în lemn, pentru a crea o poveste destinată unui public tăcut, dar numeros - cel al teatrului radiofonic.
Se înregistrează „Am fost duşman al poporului“, povestea Lăcrămioarei Stoenescu, o fetiţă de 10 ani care, după arestarea tatălui în regimul comunist, este deportată împreună cu familia şi supusă unei discriminări atroce. Actriţa Manuela Ciucur joacă rolul fetiţei - Lioara, Maia Morgenstern este mama - Manuela, iar Adrian Păduraru îi dă viaţă tatălui - Corneliu Stoenescu.
Necuprinse în scenariu, câteva elemente de decor sunt martori discreţi ai demersului artistic: scaune şubrede, un pian, difuzoare, măsuţe de lemn şi cizmele Maiei Morgenstern părăsite sub masă. Cu picioarele goale pe duşumea, actriţa şi-a luat în primire microfonul. „Ce să facem acum?“, întreabă cineva, după ce se adună toţi actorii. „O piesă de teatru“, răspunde prompt Adrian Păduraru. Zis şi făcut.
Microfoanele „prind“ frământările interioare
La înregistrări, zgomotul e cel mai mare duşman. Microfoanele surprind, odată cu replicile, orice sunet străin, care poate da peste cap o secvenţă perfectă. Pentru actori, cel mai dificil este să manevreze foile scenariului, care foşnesc la orice mişcare. Stomacul poate deveni, şi el, un impediment. „Staţi că chiorăi!“, avertizează Maia Morgenstern, şi becul roşu de înregistrare aşteaptă semnalul ei. „Secvenţa a fost bună, dar s-a auzit un foşnet, trebuie să reluăm“, spune cineva din cabina de înregistrare. „Păi, se frământau aici, şi sentimentele se materializau“, se revoltă în glumă actriţa. Dar regizorul tehnic, Luiza Mateescu, e impasibil: „Microfoanele noastre prind şi frământările interioare“.
Între scenele colegilor, ceilalţi actori stau cuminţi pe scaune. După o vreme, înţepenesc şi aşteaptă cu sufletul la gură intervenţiile regizorului, ca să se mai dezmorţească. Între două replici, Maia Morgenstern ciuguleşte dintr-o gustare. Repetiţiile le fac zile negre actorilor. Uneori, aceeaşi replică trebuie reluată de cinci ori pentru expresivitatea unui oftat şi inflexiunea unui cuvânt, fără a pierde nimic din energia şi surpriza iniţiale.
Momente amuzante
Aşezaţi în semicerc, pe scaune, actorii se prăpădesc de râs. Potrivit scenariului, Marius Călugăriţa trebuie să declame, ritmic, un şir interminabil de nume, iar cadenţa lui îi amuză teribil. Încercând să-şi stăpânească hohotele, Natalie Ester îşi acoperă faţa cu mâinile şi chicoteşte pe înfundate. Din fericire, monologul iese din prima, şi actorul este aclamat. „Bine că nu te bâlbâi!“, jubilează auditoriul.
Călugăriţa joacă rolul securistului care îl interoghează pe Corneliu Stoenescu. Cu vocea sa gravă, îl întreabă răspicat: „Ce politică ai făcut înainte de 23 august 1944?“. Linişte... Tăcerea se prelungeşte secunde bune, şi toată lumea priveşte întrebător spre Adrian Păduraru. Răspunsul vine sincer, în şoaptă: „Am pierdut pagina“. În râsul general, foaia buclucaşă este găsită, iar Păduraru îşi poate spune replica.
La înregistrări, ca la Securitate
Pe tot parcursul scenei de interogatoriu, Nicolae Călugăriţa oftează, mâzgăleşte apăsat cu pixul pe o foaie, se zgâlţâie în scaunul cam şubred pentru a face zgomotul firesc dintr-un birou şi, în final, cu privirile scăpără- toare, izbucneşte într-un urlet paroxistic, lovind cu pumnul în masă: „Nu te mai folosi de numele clasei muncitoare, banditule!“. Toată lumea tresare cu respiraţia tăiată, de parcă ar trăi, cu solidaritate nevinovată, condamnarea personajului Stoenescu. Trec secunde bune până când atmosfera se destinde, într-o explozie de voci. Dar scena trebuie reluată într-o variantă mai calmă şi fără bătaie în masă, aceasta neavând o sonoritate mulţumitoare. Restul sunetelor ambientale vor fi adăugate la montaj.
Migălos şi preocupat de semnificaţiile textului, regizorul Răzvan Popa e greu de mulţumit. „Când te întreabă securistul unde ai mai activat, trebuie să îţi aduci treptat aminte, cauţi datele, scormoneşti în memorie, trebuie să-ţi vină mai greu anii“, explică el. Deşi le comunică permanent indicaţiile prin microfon, uneori părăseşte cabina de înregistrare despărţită printr-un geam de studio şi năvăleşte printre actori cu noi sfaturi. „Slavă Domnului că am scăpat de scena asta!“, jubilează Păduraru, aruncând scenariul cât colo, pe pian. Ceilalţi procedează la fel şi, de fiecare dată când regizorul confirmă o scenă, foile de scenariu zboară pe podea, zvârlite cu satisfacţie.
Oamenii cu vieţi multiple
În momentele în care personajul său, Lioara, vorbeşte, Manuela Ciucur se metamorfozează. Zâmbeşte, ridică din sprâncene, se încruntă şi se bosumflă precum o copiliţă, încât cu greu îi ghiceşti cei 45 de ani din viaţa reală. Stările actorilor se succed cu rapiditate, trecând nebuneşte de la agonie la extaz. Când sunt cuprinşi de tensiune, încearcă, în pauzele de înregistrare, să se detaşeze cu glume şi poante jucăuşe. Dar la aprinderea becului roşu se cufundă cu toţii în lumea poveştii dramatice căreia îi dau glas.
Parcă te afli într-o cuşcă de cameleoni. Cum altfel ar putea fi descris sentimentul din apropierea unor oameni care au puterea de a intra rapid într-o stare de spirit, de a exterioriza zbuciumul, frica, speranţele unor personaje. „Aţi ascultat piesa «Am fost duşman al poporului». Scenariul de Lăcrămioara Stoenescu, după cartea sa, «Copii - Duşmani ai poporului». Producă tor - Magda Duţu“.
Aşa se încheie cea mai recentă înregistrare a redacţiei Teatru Radiofonic, difuzată deja la Radio România Cultural. Audiţia piesei va avea loc luni, 3 noiembrie, la barul Hotelului Majestic-Ramada.
Adrian Păduraru, actor: " Teatrul în general şi cel radiofonic în particular sunt nişte medicamente în înveliş de bomboană, o formă de a mai îndulci existenţa extrem de amară, din perspectiva valorilor. "
ÎNAINTE DE ERA ZAPĂRII
Pe locul 2, la audienţă, după Radiojurnal
Teatrul radiofonic este unul dintre cele mai longevive programe din presa culturală românească. Chiar dacă vremurile s-au schimbat, are în continuare un public fidel, care îşi dă întâlnire în fiecare seară pe frecvenţele Radio România Cultural. „Până a avea posibilităţile de astăzi - de a zapa pe zeci de canale de televiziune - lumea era obişnuită să asculte radio. Erau oameni care, la ora la care începea teatrul radiofonic, lăsau totul pentru a participa la acest spectacol. Cred că asta îi creează ascultătorului o stare în care el e cel care creionează personajele, exact cum se întâmplă în cazul lecturii. Teatrul radiofonic este un exerciţiu de imaginaţie, percepţia spectatorului este că devine regizor şi, în general, omului îi place să-şi pună creierul la contribuţie“, arată actorul Rudy Rosenfeld.
Printre ascultătorii avizi de teatru radiofonic se numără şi Mihaela, care, deşi la 23 de ani a trecut de vârsta convenţională a poveştilor, deţine o colecţie impresionantă de piese. „Ascult tot ce prind, de la Andersen la Molière. Chiar dacă timpul nu-mi permite să le ascult în timp real, fac rost de înregistrări în format electronic şi le ascult la MP3 player“, mărturiseşte fata.
„Dincolo de orice fel de modă, de Vuitton şi de alte mărci de poşete sau de maşini, există nişte valori clasice, există nevoia oamenilor de poveşti, de joc. Eu cred că de asta se duc oamenii la meci, pentru eveniment, pentru poveste “, exemplifică Adrian Păduraru.
Opt decenii se vor împlini, în februarie 2009, de la difuzarea primului spectacol de teatru radiofonic. Publicul actual cuprinde toate categoriile de vârstă; în ceea ce priveşte audienţa, un studiu recent indică faptul că, dintre emisiunile Radioului, teatrul radiofonic se situează pe locul al II-lea, după Radiojurnal. Chiar dacă astăzi decorul sonor se creează prin mijloace moderne, multă vreme s-au folosit modalităţi aproape rudimentare, dar nu lipsite de farmec, de realizare a „culisei acustice“.
ACTORII DE PE BANDĂ
Nicolae Călugăriţa şi imaginaţia ascultătorului
„De fiecare dată, înainte de înregistrări ne întâlnim pentru o lectură a textului. Stăm de vorbă, discutăm despre personaje şi stările lor, despre replici, despre sensurile şi nuanţele acestora. E frumos la radio pentru că fiecare ascultător vede ce vrea. Actorul poate fi urât, dar el şi-l închipuie aşa cum vrea să fie personajul - înalt, frumos.“
„Ca actor de teatru radiofonic trebuie să te pui într-o situaţie chiar dacă nu te vede nimeni. Aici se creează relaţii şi senzaţii doar prin vorbire. Totul este foarte esenţializat, nu e o simplă citire cu intonaţie a replicilor. Eu am 45 de ani, dar aici joc rolul unei fetiţe de 10-12 ani, trebuie să îl fac pe ascultător să simtă că am această vârstă.“
Rudy Rosenfeld, atent la cuvinte
„Îmi dă posibilitatea să creez un personaj căruia ascultătorul îi dă şi înălţimea, şi umorul. Aici trebuie să ai mare grijă de limbă, de felul în care rosteşti cuvântul. Când eşti pe scenă, iar publicul respiră cu tine, această respiraţie îţi dă şi ţie un imbold, comunici din priviri cu oamenii din sală şi de aceea niciun spectacol nu seamănă unul cu altul.“
Adrian Păduraru, adversarul lui „mişto“
„E nevoie de sensibilitate, profunzime, de cuvinte frumoase. În teatrul radiofonic se foloseşte o limbă română frumoasă. Avem nevoie de o limbă cu mai mult de 500 de cuvinte, pentru că vorbim o „basic romanian“. Pentru tot ceea ce înseamnă frumos, bun, minunat, sublim... folosim «mişto». Noi, ca societate, nu mai ştim sinonime, nu mai avem nuanţări, subtilităţi.“
„Trebuie să suplineşti din cuvinte imaginea, cu vocea trebuie să ţeşi decor, să te duci într-o lume a fanteziei. E nevoie de imaginaţie, de har, de cuvinte, de măiestrie, de măsură şi de un excepţional simţ al umorului ca să te răsteşti la nişte foi, să mârâi, să oftezi. Nu îl privesc deloc ca pe un spaţiu marginal, ca pe ceva depăşit, second-hand.“