Nu-i tocmai ușor să ajungi la Frumușani, și asta în ciuda faptului că între capitala României și satul cu nume atât de promițător nu sunt mai mult de 25 de kilometri. Dacă o mai apuci și pe legendara centură a Bucureștiului, chipurile pentru a evita semafoarele și traficul infernal din buricul orașului, pregătește-te de un voiaj de o oră și jumătate, tors cătinel, cu 20 de kilometri la oră viteză medie, dar și cu poticneli, bară la bară, prin gropile nenorocitei noastre tranziții.

„Să nu ne mânânce viermii și alte lighioane munca”

Cum ai scăpat însă de batjocura centurii și faci stânga, spre Oltenița, poți respira ușurat. Măcar nu te mai pot ajunge umorile pestilențiale ale Glinei… Frumușaniul se integrează fără obiecții remarcabile în desenul monoton al câmpiei joase dinspre Dunăre. Livezile lui răvășite de timp și de uitare, cariate și triste, își întind ultimele seve în calea primăverii. Ce risipă! Oare cine o mai stăpâni această paragină? „Când eram copil, cea mai mare plăcere a mea era să mușc, aici, dintr-o piersică zemoasă. Ce mai pomi mândri erau! Tata, tractorist la acea vreme, îi stropea, îi proteja de dăunători, ara pământul. Acum, s-au pierdut cu toții”, mă întâmpină Tudor Lupu, gazda mea la Frumușani.

Bărbatul din fața mea – înalt cât un plop, nebărbierit, blajin – are 36 de ani. S-a ridicat din țărâna Frumușaniului, a mers, grație sudorii părinților, la școală la oraș. Nu și-a dezamăgit tatăl care se spetea zi de zi, aplecat desupra răsadurilor de roșii, ardei și vinete, învârtind în mâinile noduroase o măturică înmuiată în piatră vânătă. „Să nu ne mânânce viermii și alte lighioane munca”, spunea bătrânul… Tudor a terminat Facultatea de Construcții, a trudit apoi 12 ani ca topograf. Până când n-a mai rezistat chemării pământului. „În același timp cu topografia, am rămas pasionat de plante, de altoiuri, de răsaduri. Adunam de peste tot fel de fel de rădăcini care mi se păreau interesante. Așa am hotărât să fac și Facultatea de Horticultură. Și am făcut-o”.

 „Ia, uite râmele!”

În prezent, Tudor Lupu frecventează cursurile unui master ecologic, tot la Horticultură, și cum soția i-a dăruit deja două fete – să-i trăiască! – s-a ambiționat să reînvie tradiția familiei: „Am început să lucrez pământul, să cultiv propriile mele legume, verdețuri și fructe. Am ridicat un solar în grădină, unde practic o legumicultură curată. Ce înseamnă asta? Nu chimizez! În plus cultiv doar soiuri românești, cu arome și gusturi. E greu, dar să știți că așa, ușor-ușor, stropind, pentru prevenție, cu zeamă de usturoi și urzici, am ajuns să fac un coș sănătos de legume, pe care să-l pot oferi liniștit copiilor mei”. Îl privesc neîncrezător pe acest bărbat greoi și, în timp ce mă invită să-i verific adevărurile personale la fața locului, își și strecoară palmele imense printre straturile de compost: „Îngrășământ natural, obținut din paie amestecate cu găinaț de gâște și ținut la macerat un an întreg. Mai adaug, pentru o bună mineralizare, cenușă din sobă”, îmi aruncă Tudor peste umăr. „Ia, uite râmele!”, se entuziasmează inginerul horticol.

Își resfiră degetele în aer, iar mânile lui mari, în contrast cu tandrețea cu care prinde râmele pentru a le întoarce în galeriile lor întortocheate, mă înduioșează. Privesc prin gardul din plasă, șubred. Pe cerul albastru, scămoșat ici, colo de nori albi, rahitici, se ridică, sumeținduși rotunjimile, solarii mari, lungi, impunătoare. Tudor îmi urmărește privirea și-mi ghicește întrebările nerostite încă: „Sunt trei producători mari în Frumușani și o puzderie mici. Cultivă legume – în special tomate, vinete și ardei – pe care le vând, apoi, la București. Toți folosesc pesticide. Fie că plantează soiuri românești, fie că folosesc hibrizi. Țăranii chimizează tot! Cumpără pliculețele cu otravă de la fitofarmacia din sat”. Pentru câteva clipe, o liniște tulbure se insinuează între noi.

 

Vermorelul, răsadurile-hibrid și țăranii

Tudor Lupu își lasă capul într-o parte, adulmecând cu nările tremurânde florile unui cais înflorit. Tot el împrăștie, apoi, pacea iluzorie: „Era prin 2000, când am făcut ultima grădină cu tata – Dumnezeu să-l ierte! -, dar atunci nu exista încă musca albă… Am putut să scoatem niște tomate decente. Ce mai dădea el cu piatră vânătă… Și când mă gândesc că ăștia, acum, nu mai lasă vermorelul din mână”. „«Vermo», cum?”, silabisesc neajutorat. „Vermorelul e aparatul cu care se stropesc legumele”, mă lămurește, zâmbind, topograful horticultor.

 Cum era pe vremea lui Ceaușescu

Dar cum se făcea înainte, că doar nu se stropea doar cu piatră vânătă? Frumușaniul a fost, fără îndoială, un sat închinat agriculturii sistematizate. Exista un inginer care-i învăța pe oameni cum să-și îngrijească legumele din propria grădină? Tudor Lupu mă privește pieziș: „Ce inginer? Țăranii făceau după cum îi tăia capul. Ca acum, când dau năvală la chioșcul din mijlocul satului și cumpără pe rupte pesticide. Țăranii noștri pun răsaduri olandeze, hibrizi fără gust, și le vând fără nicio remușcare la piață, garantând că sunt neaoșe românești. Pe vremea lui Ceaușescu erau încă soiurile locale la putere, nici nu existau atâția dăunători. Ăștia au fost aduși după ’90 în țară, odată cu răsadurile noi”.

 

 

4 condiții pentru o agricultură naturală

● Rotația culturilor – „Fără rotație, nu faci mare brânză. Nu trebuie să plantezi aceeași familie botanică doi ani la rând. Adică, dacă ai pus varză anul acesta, nu pui și conopidă. Apoi, dacă ai pus acum brocoli, de exemplu, mai pui peste patru ani brocoli, nu anul următor”, ne-a explicat Tudor Lupu.

● Asocierea plantelor – „Este vorba despre plantele care se ajută reciproc. De exemplu, dacă ai pus tomate, pune și un rând de crăițe sau de busuioc. Ultimele două sunt repelente. Prin mirosul lor resping dăunătorii, rozătoarele sau insectele în plus, atrag insectele bune, care elimină, la rândul lor, dăunătorii”, a continuat Tudor.

● Sănătatea solului – „Nu se folosesc pesticide pentru eliminarea microorganismelor dăunătoare din sol! Ar fi o greșeală imensă! Solul natural își află singur echilibrul”, apreciază Tudor Lupu.

● „Zemurile” – „Soluțiile pentru stopit, pentru că și plantele crescute natural trebuie ajutate – se obțin prin maturarea usturoiului, a urzicii. Rețineți că nu puteți combate un atac masiv al dăunătorilor deja instalați cu usturoi și urzici. Aceste soluții sunt bune pentru prevenție, nu pentru combatere”, a încheiat Lupu.

Citește mai departe: Pericolul MORTAL din PIEȚE

 

Te-ar putea interesa și: