“Daţi-mi voie să fiu cât se poate de clar: Statele Unite ale Americii susţin cu fermitate candidatura Turciei la calitatea de membru al Uniunii Europene”. Acestea au fost cuvintele rostite luni seară de Barack Obama în faţa legislativului de la Ankara. Cuvinte care, dincolo de încărcătura lor simbolică, vorbesc despre o nouă realitate geopolitică catapultată spre vârful agendelor cancelariilor europene.
Discursul de luni al preşedintelui american o spune cu claritate: Turcia nu este doar un nod fundamental pentru traseele energetice alternative ale Europei sau pentru relaţia cu lumea musulmană, ci, mai ales “punctul în care estul şi vestul se unesc”. Culisele comunitare sunt divizate asupra naturii relaţiei ce ar trebui construite alături de Ankara, iar Bruxelles-ul încă îşi nuanţează poziţia. Nu va mai putea s-o facă, însă, pentru prea multă vreme.
Aflat într-o vizită de două zile la Ankara, în prelungirea “turului de forţă” european efectuat săptămâna trecută, preşedintele american Barack Obama a susţinut luni seară, în faţa parlamentului turc, un discurs care e posibil să fi marcat o epocă. Abilităţile oratorice ale locatarului de la Casa Albă au fost puse în slujba unei expuneri cu valenţe de pledoarie şi subtilităţi de manual. Dar mai ales cu poziţii ferme şi realiste.
“Turcia este un aliat însemnat şi o parte importantă a Europei. În dimineaţa aceasta am avut privilegiul de a vizita mormântul marelui fondator al republicii voastre. Este clar însă că cel mai mare monument dedicat vieţii lui Ataturk nu este acela turnat în piatră şi marmură. Moştenirea sa fundamentală este democraţia puternică şi seculară a acestei ţări”, şi-a început Obama discursul.
Punţile invizibile ce traversează Bosforul
“Daţi-mi voie să fiu cât se poate de clar: SUA susţin cu fermitate candidatura Turciei la Uniunea Europeană. Vorbim în calitate de prieteni apropiaţi ai Turciei şi ai Europei. Ţara voastră a demonstrat că este un aliat de încredere şi un partener responsabil în instituţiile transatlantice şi europene. Iar Turcia este legată de Europa prin mult mai multe decât podurile ce traversează Bosforul.
Secole de istorie comună, cultură şi comerţ vă aduc laolaltă. Europa câştigă prin diversitatea etnică şi religioasă – nicidecum nu este slăbită de acestea. Iar calitatea de membru acordată Turciei ar lărgi şi întări fundaţia europeană”, a continuat preşedintele american.
“Ştiu că există voci cărora le place să vorbească despre viitorul divizat al Turciei. Voci care văd ţara voastră la răscrucea continentelor, ruptă între curentele istoriei. Voci care se întreabă în ce direcţie veţi fi atraşi. Iată ce nu înţeleg însă aceste voci: măreţia Turciei stă în abilitatea sa de a sta la centrul lucrurilor. Aici nu este punctul unde estul şi vestul se despart – ci punctul în care ele se întâlnesc. În frumuseţea culturii voastre. În bogăţia istoriei voastre. În puterea democraţiei voastre. În speranţele voastre pentru mâine”.
FRICŢIUNI Ankara bate la Înalta Poartă de la Bruxelles Duminica trecută, la Praga, în cadrul unui summit comunitar dedicat întâlnirii tradiţionale cu noul ales de la Casa Albă, tensiunile cu privire la accederea Turciei la Uniunea Europeană au făcut reţeta culiselor. Preşedintele american şi-a pregătit într-un fel terenul pentru ceea ce pare să devină un obiectiv extrem de important în politica externă a Washingtonului.
“SUA şi Europa trebuie să-i abordeze pe musulmani ca pe nişte prieteni, vecini şi parteneri în combaterea injustiţiei, intoleranţei şi violenţei. Accelerarea procesului de integrare a Turciei în UE ar fi semnul suportului decisiv acordat de noi acestei agende”, a susţinut responsabilul de la Casa Albă.
Sfaturile lui Obama n-au fost însă receptate pozitiv de oficialii comunitari, preşedintele francez Nicolas Sarkozy, un opozant vizibil al primirii Turciei în concernul european, având o reacţie destul de virulentă: “Am cooperat excelent cu preşedintele Obama, dar când vine vorba de UE rămâne la latitudinea statelor-membre să decidă. M-am opus întotdeauna acestei mişcări şi mă opun şi acum. Cred că pot spune că majoritatea statelor membre împart poziţia luată de Franţa”.
Nici cancelarul german Angela Merkel n-a rămas fără reacţie, adoptând totuşi o poziţie mai nuanţată în raport cu sugestiile locatarului de la Casa Albă: “UE ar trebui să întreţină o legătură strânsă cu Turcia. În ce manieră vom realiza asta, fie prin parteneriat privilegiat, fie prin acordarea statutului de membru, încă dezbatem”.
Caricaturile daneze, cu potenţial de dinamită Turcia a început negocierile de aderare la spaţiul comunitar în 2005, deşi îşi semnalase intenţia de a deveni membru al comunităţii europene încă din 1987. La sfârşitul lui 2006, negocierile au fost îngheţate în 8 din cele 35 capitole de aderare, iar previziunile actuale vorbesc de 2021 ca dată posibilă pentru primirea Turciei ca membru cu drepturi depline în Uniune.
Procesul este încetinit de inamiciţia istorică dintre Turcia şi Cipru, dar şi de suspiciunile statelor europene în ceea ce priveşte respectul acordat de Turcia unor valori occidentale fundamentale, precum libertatea presei. Ultima “reprezentaţie” în acest sens, chiar la summitul NATO: refuzul Turciei de a fi de acord cu numirea unui danez ca secretar general al organizaţiei, refuz explicat prin diferendul creat de caricaturile cu profetul Mahomed lansate acum câţiva ani de un cotidian central de la Copenhaga.
Premierul danez Anders Rasmussen a fost acuzat de partea turcă de faptul că n-a condamnat cu fermitate, la vremea respectivă, caricaturile incriminate. Doar intervenţia lui Barack Obama a reuşit să salveze situaţia, preşedintele american convenind, printr-un telefon, cu premierul turc Recep Erdogan aplanarea conflictului.
LIANTUL Gazele ruseşti aprind fitilul european al Turciei Cum s-ar explica poziţia americană tot mai favorabilă primirii Turciei în Uniunea Europeană? Câteva ipoteze de lucru răsar în contextul întrebării. Faptul că Turcia este un partener strategic extrem de important pentru SUA nu mai e o surpriză pentru nimeni. Nu este pentru prima oară când Washingtonul susţine aspiraţiile comunitare ale Ankarei. Perioada preşedinţiei Clinton aminteşte de episoade similare.
Explicaţiile sunt de găsit în mai multe zone. Turcia este, în primul rând, o ţară predominant musulmană, dar totodată şi o democraţie seculară. Prin urmare, exemplul ei instituţional poate servi lumii musulmane, într-o parte a globului în care derapajele politice şi religioase sunt numeroase.
În altă ordine de idei, Turcia deţine cea de-a doua armată, în termeni numerici, între ţările membre NATO. Baza aeriană de la Incirlik, din sudul ţării, e fundamentală în peisaj, ea servind ca punct de lansare pentru misiunile din Irak şi Afganistan ale americanilor.
Încă un element decisiv: Turcia se află în proximitatea unor ţări din Asia Centrală cu un potenţial energetic imens pentru spaţiul european. În perspectiva crizei gazelor din ianuarie şi a disputei recurente cu Rusia, orice reorientare a Uniunii Europene spre surse alternative ar trece prin Turcia. Este, de altfel, asul din mâneca administraţiei de la Ankara în negocierile de aderare.
Pentru SUA mai contează ceva: relaţia privilegiată a Ankarei cu Teheranul. În condiţiile în care administraţia Obama încearcă să se apropie de Iran, Turcia ar putea fi liantul dimplomatic atât de necesar reglării relaţiei Washingtonului cu regimul teocratic.