Ofensiva Turciei în Afrin, împotriva forţelor kurde se apropie de a patra săptămână şi scârţâie. Şi totuşi, ce urmăreşte Erdogan cu această campanie?

A doua armată ca mărime din NATO pare să se fi împotmolit. Observatorii arată cu degetul spre numărul mare al turcilor ucişi – cel puţin 31 în 26 de zile – spre cantitatea de elicoptere şi tancuri distruse şi spre ritmul lent al înaintării în enclava cu teren accidentat. Un veteran kurd a mers până acolo încât a sugerat că Afrin va deveni „Vietnamul” Turciei.

Alţi observatori susţin că preşedintele Erdogan urmăreşte să folosească ofensiva din Afrin pentru a se sui pe valul de naţionalism creat în rândurile poporului turc în folosul său politic personal. Nu contează costurile, susţin aceştia, obiectivul real al Operaţiunii Ramura de Măslin este să pregătească terenul pentru o victorie prezidenţială în alegerile din 2019.

Planul acesta depinde de binecuvântarea Rusiei, cea care controlează spaţiul aerian de deasupra Afrinului.

Între timp, relaţiile Turciei cu aliatul său NATO, Statele Unite, se deteriorează continuu, de vreme ce miliţia kurzilor sirieni pe care forţele turce o vizează este cel mai important partener al americanilor în combaterea ISIS.

Secretarul de Stat Rex Tillerson a vizitat Turcia joi şi vineri în încercarea de a identifica soluţii de detensionare, pe fondul îngrijorărilor mereu crescute ale unei ciocniri militare turco-americane. Discuţiile nu au dus la nimic concret.

Însă nu toată lumea este de acord că Turciei i se potriveşte imaginea unui uriaş agitat şi tot mai izolat lăsat de un lider nemilos şi egoist la cheremul Rusiei. Dimpotrivă, Turcia joacă un joc pe termen lung iar Statele Unite sunt cele izolate în Siria, apreciază Fabrice Balanche, un universitar francez, membru în conducerea Institutului Hoover, specializat în problemele siriene.

Balanche, proaspăt reîntors dintr-o călătorie de documentare de trei săptămâni în nordul Siriei, a declarat într-un interviu pentru Al-Monitor: „Actuala politică americană... va duce la înfrângerea Statelor Unite în Siria. La un moment dat, ei (americanii) vor fi forţaţi să se retragă.”

Francezul spune că a ajuns la această concluzie după ce a stat de vorbă cu numeroşi arabi care trăiesc sub conducere kurdă în localităţile majoritar arabe Raqqa, Tell Abyad şi Manbij.

În timp ce războiul împotriva ISIS se domoleşte, a observat Balanche, problemele existente înaintea acestuia revin mai acute. Necesităţile economice covârşesc din nou chestiunile de securitate. În ochii arabilor, americanii îi ajută mai cu seamă pe kurzi. Frustrarea a ajuns printre arabi la punctul de fierbere, iar Turcia, care oferă adăpost unui număr de peste 3,5 milioane de refugiaţi sirieni, „nu are de gând să rateze exploatarea situaţiei”.

Tinerii furioşi arabi sunt „viitorii talibani” şi nu sunt departe de a se ridica împotriva americanilor. Însă, „pentru că americanii nu se amestecă cu populaţia arabă din motive de securitate, nu au idee despre ceea ce se petrece în realitate”, spune Balanche.

Fâşia din nord-estul Siriei administrată de kurzi este grânarul ţării şi deţine şi rezerve de petrol şi baraje pentru sisteme de irigare. Totuşi, spune expertul francez, situaţia economică este explozivă.

Practic, nici un ajutor nu ajunge în regiune, explică Balanche, „America este foarte avară iar saudiţii se concentrează în Yemen”. Nu este apă suficientă pentru irigarea culturilor. Bombele au distrus canalele de irigaţie. Curentul electric este furnizat doar între 4 p.m. şi 11 p.m.

Turcia, care controlează izvoarele Eufratului, de care agricultura siriană depinde zdrobitor, au redus debitul fluviului, agravând sărăcia locuitorilor şi sporind nemulţumirea faţă de conducătorii kurzi. Anul trecut, Turcia a stopat operaţiunile Mercy Corps şi alte ajutoare umanitare pentru nordul Siriei, deoarece teritoriile respective erau controlate de kurzi.

În luna ianuarie, în Manbij au izbucnit proteste violente deoarece se spune că Forţele Democrate Siriene, conduse de kurzi, ar fi arestat şi torturat doi civili din oraş. Protestele au fost alimentate de recrutările forţate în grup ale tinerilor arabi – o practică la care s-a renunţat între timp – iar regimul kurd s-a înăsprit „pentru a preveni răspândirea revoltei”, spune Balanche.

Ofensiva Turciei în Afrin nu a făcut decât să agraveze atmosfera de represiune şi declinul economic. Turcia nu se grăbeşte să plece şi are capacitatea de a facce faţă viitoarelor pierderi pe fondul sprijinului puternic de care se bucură în rândul turcilor Operaţiunea Ramura de Măslin.

Într-adevăr, majoritatea turcilor sunt de acord cu punctul de vedere al guvernului că YPG (Unităţile Populare de Apărare kurde) nu sunt diferite de Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), care luptă pentru independenţa kurzilor din Turcia, din interior, adesea cu mijloace teroriste.

Howard Eissenstat, un cercetător în problemele Turciei la St. Lawrence University, susţine că Ramura de Măslin se bazează doar parţial pe calculele electorale ale lui Erdogan. El a declarat pentru Al-Monitor că ofensiva din Afrin „a adus mari beneficii Ankarei: ea permite Turciei să joace un rol în stabilirea viitorului pentru nordul Siriei şi demonstrează Statelor Unite costurile şi limitele politicii sale precare în Siria.”

Ameninţările lui Erdogan de a-i ataca pe kurzii din Manbij (unde se află o bază americană) şi de a-şi extinde campania de-a lungul întregii frontiere cu Irakul i-ar putea determina pe unii arabi să schimbe taberele. Aceasta, în schimb, va zădărnici eforturile coaliţiei de a izgoni rămăşiţele ISIS spre Valea Eufratului de Mijloc şi să stabilizeze oraşele şi localităţile eliberate de jihadişti.

„Arabii sunt speriaţi”, apreciază Balanche. „Nu este războiul nostru, spun ei, şi nu vor să fie prinşi la mijloc.” Pe măsură ce văd că viaţa începe să se normalizeze în Alep şi Damasc, cu apă curentă, electricitate şi şcoli funcţionale, pentru un număr tot mai mare de arabi din Manbij, care descriu perioada când au fost conduşi de Armata Liberă Siriană, aliată cu Turcia, ca fiind cea mai urâtă experienţă, „ideea unei reveniri a regimului Assad nu li se mai pare atât de inacceptabilă”.

Poate fi valabil şi pentru Turcia: pusă în faţa unei alegeri în legătură cu cine doreşte să aibă ca vecini - kurzi sau regimul lui Assad – Ankara l-ar alege pe cel din urmă.

Între timp, conchide Balanche, „America a pierdut Turcia, iar singurul său aliat în Siria au rămas kurzii”.