La scurt timp de la absolvirea Academiei de Teatru şi film din Bucureşti, Claudia Motea a participat la un proiect internaţional de teatru care i-a schimbat viaţa. După ce a jucat pe scenele din Austria, Olanda, Franţa, Germania, Irlanda şi SUA, românca a decis să încerce o nouă aventură, cea a emigrării în Canada, în oraşul London. Recent, a debutat ca şi scenaristă, reuşind cu una dintre piese să câştige "Premiul pentru cea mai buna actriţă", "Premiul pentru cea mai bună productie", "Premiul de popularitate", "Premiul pentru cea cea mai bună piesă scrisă" şi "Premiul pentru dramaturgie".
Evenimentul zilei: Cum aţi ajuns în Canada şi de ce aţi ales această ţară pentru a vă stabili? Claudia Motea: Cred că totul a ţinut de şansă şi destin. După terminarea facultăţii am fost angajată de compania de teatru şi film “Tofan” pentru a juca în piesa “Danaidele”, o co-producţie româno-franceză, în regia lui Silviu Purcarete. Acest proiect teatral a participat la multe festivale de teatru în Europa şi a avut ca destinaţie de final New York-ul, la Lincoln Center Summer Theatre Festival. America a fost pentru mine “love at first sight”.
Din primele zile după sosirea la New York am luat decizia să emigrez, primind sprijinul bunei mele prietene Ramona Dumitrescu, avocată de emigraţie. Am luat această hotărâre rapid, renunţând la posibilitatea de a merge în Franţa, să studiez Greaca Veche, la Sorbonna IV, unde primisem acceptarea în timpul turneului american. Venirea mea în Canada este legată şi de un motiv sentimental. Aici l-am cunoscut pe Michael, soţul meu.
Aţi jucat pe scene de teatru din diverse ţări. Ce public l-aţi simţit mai apropiat? Am trăit momente de neuitat şi nu o dată am simţit puterea magică a actorului asupra publicului. Piesa “Danaidele” a avut un ecou profund în inimile spectatorilor de pretutindeni, de la publicul austriac din Viena, unde a avut loc şi debutul european al piesei, până la publicul newyorkez, în faţa căruia au fost jucate ultimele spectacole.
Am trăit o experienţă extraordinară participând la Festivalul de teatru din Avignon. Locul unde s-a jucat piesa a fost un spaţiu deschis, anume amenajat. Oamenii veneau şi aşteptau cel puţin două-trei ore începerea spectacolului, ştiind că nu pot fuma, ori avea aceleaşi condiţii de confort ca într-o sală de teatru.
Într-o seară a plouat şi a trebuit să oprim piesa. Oamenii au refuzat să plece şi au sperat pentru multă vreme că ploaia va sta şi o vor putea vedea până la final. Nu o dată am cunoscut căldura publicului canadian. Mi-aduc aminte de frenezia ce a cuprins o sală întreagă, atunci când am jucat în piesa “Never Another Girl Like Me”, o piesă proprie, ce a primit votul unanim pentru Premiul Popularităţii.
Merg românii din Canada la teatru? Din păcate, interesul românilor din Canada pentru a merge la teatru nu este atât de mare. Chiar au venit într-un turneu nord-american câteva piese româneşti şi răspunsul nu a fost cel aşteptat. Am auzit că la un spectacol cu Olga Tudorache au fost doar câteva persoane. Chiar dacă este dureros să afirm, eu nu mă bazez pe publicul româno-canadian al comunităţii. Când produc şi joc în piese, deşi le promovez în comunitatea noastră, îmi iau o marjă de protecţie în eventualitatea în care nu vor fi prea mulţi spectatori de origine română în sală.
Cât de dificil a fost să vă afirmaţi ca artist în Canada? Nu a fost uşor. Tot ceea ce am făcut a fost să redau lumină sufletului meu, atât de doritor de a juca şi de a se exprima artistic într-o ţară nouă. Când am hotărât să emigrez eram în New York, jucam pe Broadway şi având în trupă pe Radu Beligan şi Victor Rebengiuc, trăiam euforia unui vis în care nu era loc de mai bine. Acest vis minunat s-a sfârşit odată cu finalul piesei şi plecarea trupei în România. Treceam des pe lângă Palace Theatre, un teatru aproape de casa mea şi îmi promiteam că într-o zi voi juca pe scena acestuia. Totul ţinea de timp, încredere, muncă şi perseverenţă.
Aţi regretat decizia de a pleca din România? Înclinaţia mea spre filozofia Zen mă ajută să nu am regrete pentru trecut şi să privesc viitorul. Cred că este şi o moştenire pe care tatăl meu mi-a transmis-o. Tata a fost un antrenor de box extraordinar şi obişnuia să le spună elevilor: “În ring eşti singur. Asumă-ţi responsabilitatea deciziilor tale şi lupta! Aşa poţi fi învingător!”. Poate că au mai existat momente când m-am întrebat ce ar fi fost dacă aş fi rămas în România sau în Franţa, dar nu am regrete.
Care este ultimul dumneavoastră proiect teatral? În perioada 1-10 august, în cadrul festivalului de teatru şi film “London Fringe Festival 2008” am produs şi jucat în piesa “Tongues of Love” (Limbile Iubirii). Este o adaptare canadiană a piesei româneşti “Crize sau Încă o Poveste de Dragoste”, scrisă de Mihai Ignat, câştigătorul premiului Uniter 2008 la categoria “Cea mai bună piesă românească a anului 2007”. Piesa s-a bucurat de mult succes, iar cronicile pozitive au venit ca o răsplată a efortului cultural şi au justificat nivelul înalt al acestei creaţii teatrale.
Care este rolul dumneavoastră preferat? Îmi iubesc toate rolurile, de la cele de dramă, până la cele de comedie. Lucrez în detaliu cu orice rol şi atunci recurg la acea “iubire prin cunoaştere” care este profundă şi stabilă. Se creează o legătură ce uneşte inima mea cu a caracterului. Şi pot da câteva exemple ce-mi vin ca un flash back: Angel în “Loving Me Is Not The Worst”, Olga Katrina în “You can’t Take It With You”, Puck în “Visul unei nopţi de vară”.
Cât de diferită este lumea teatrului din Canada în comparatie cu cea din România? Încă port o slăbiciune pentru teatrul tradiţional european. Iubesc cultul pe care poporul român încă îl are pentru teatrul de calitate. În Canada, musicalurile deţin locul primordial, la fel ca şi piesele cu montări grandioase, ce impresionează în primul rând prin efecte tehnice. Am avut şansa să văd multe spectacole de teatru, atât în Canada, cât şi în New York, dar nimic nu mi-a putut îndepărta iubirea şi respectul ce le am pentru teatrul românesc.
Piesele din România, chiar dacă au un repertoriu internaţional, sunt alese din dramaturgia europeană sau din piese de sorginte americană, dar nu canadiană. Teatrul canadian nu prea abordează un repertoriu european şi îşi menţine înclinaţia spre piese nord-americane. Consideraţi că este mai uşor pentru un actor să se afirme în Canada? Dacă trăieşti în Canada eşti tentat să crezi că ar fi mai uşor pentru tine, ca actor, să te afirmi alt-undeva. Ca emigrant te simţi deconectat şi ai multe de întâmpinat, în primul rând din cauza limbii, a accentului care te va urmări în veci. Cred că peste tot este dificil. Chiar dacă eşti hăruit, trebuie să ai un dram de noroc şi să munceşti ca un sclav. Oriunde o vei practica, această meserie nu este uşoară. Eu n-am avut relaţii, nici în România, nici în Canada. Pot spune că prin felul meu de a fi am creat acel “lanţ al slăbiciunilor” caragialesc, care m-a ajutat să-mi promovez creaţia şi s-o prezint publicului canadian şi celui din comunitatea româno-canadiană.
Ce v-a determinat să debutaţi ca scenarist? În primii doi ani ai imigraţiei mele nu a fost chip să mă ating de scena canadiană. Treceam pe lângă teatre şi îmi făceam promisiunea că într-o zi voi juca acolo. Am mâncat teatru pe pâine, vizionând cât se poate de multe piese. Am participat la workshopuri şi cursuri de pregătire teatrală, am practicat engleza şi am pus accent pe scrisul în engleză.
Ca un exerciţiu, am dat lumină primei piese în engleză: “Loving Me Is Not The Worst” (Iubindu-mă pe mine nu e atât de rău). Debutul canadian cu această piesa, în care am şi jucat, s-a bucurat de mult succes şi mi-a dat încredere. “Never Another Girl Like Me” (Niciodată o altă fată ca mine) a fost piesa mea de maturitate, pe care am scris-o, produs-o şi jucat-o.
Pornind de la un material autobiografic legat de emigrarea mea în New York şi împletind povestea cu ficţiune şi umor, am reuşit că creez o piesă care a primit premii impresionante: “Premiul pentru cea mai buna actriţă”, “Premiul pentru cea mai bună productie”, “Premiul de popularitate”, “Premiul pentru cea cea mai bună piesă scrisă”. “Premiul pentru dramaturgie” a fost o mărturie a încrederii în eul meu şi în puterea mea de a crea şi de a primi acceptarea mea ca artist într-o ţară nouă, a cărei limbă nu am ştiut-o atunci când am emigrat.
Cum aţi ajuns să aveţi propria casa de producţie? Venind în Canada, am înţeles că pentru a supravieţui trebuie să mă adaptez vieţii de aici. Şi cum teatrul este lumina vieţii mele, am încercat să să mă implic în mişcarea teatrală canadiană. Am fost publicistă, regizor tehnic, asistentă de producţie, apoi scenarista. Ulterior am creat compania de teatru, “Motea Renaissance Productions”. Este o companie mică, dar care visează măreţ. şi are ca scop producerea unor proiecte de înaltă calitate artistică. Premiile acumulate încurajează existenţa ei şi continuarea producerii a noi proiecte.
Putem vorbi despre o migraţie în străinătate la nivelul tinerilor actori români? Se spune că artistul trebuie să fie liber şi să descopere lumea singur. Încurajez pe toţi actorii să se ducă în străinătate şi să studieze alte metode de artă teatrală. Schimbul de experienţă, workshopurile de diferite genuri vor avea un rol benefic în modul de a concepe rolul creaţiei artistice şi îi vor deschide noi orizonturi în perceperea şi abordarea unui rol. Cât de des reveniţi în România? Ultima oară a fost acum patru ani. Îmi simt rădăcinile în România, dar a trebuit să mă stabilesc într-un loc şi să aştept să-mi capăt cetăţenia canadiană. Ca o imagine plastică, sunt ca un copac cu rădăcini româneşti, dar cu ramuri canadiene. Tot ceea ce creez aici sunt podoabe ale acestui copac. Mugurii, frunzele, florile, păsările, fluturii aduc poezie şi dau viaţă acestui copac fremător, încărcat cu vise şi speranţe.
Când va avea loc următoarea vizită şi care este motivul acesteia? Voi reveni în ţară în luna decembrie. Voi alerga la mormântul mamei mele, voi petrece ceva timp cu tata şi restul familiei, mă voi juca cu nepoţica mea, Adriana, pe care nu am reuşit s-o văd decât în fotografii. Intenţionez să realizez câteva proiecte teatrale, să public o colecţie de piese din dramaturgia americană într-o traducere proprie şi să-mi văd foştii colegi, profesori.
Vreau să pot vedea multe spectacole de teatru! Soţul meu va veni cu mine, iar la întoarcerea în Canada vom opri în Italia, pentru a-i cunoaşte familia rămasă acolo.
Care este visul dumneavoastra? Voi răspunde cu acest Haiku: “N-am spus nimănui/ Primul vis din noul an,/ Ci doar am zâmbit!” Când visez, fericirea mă copleşeşte. Viaţa mea este un clocot de multe vise şugubeţe, iar unul dintre acestea este de a crea un pod artistic între România şi Canada. Startul a fost realizat de curând, când am produs “Tongues of Love”, o primă piesă românească pe meleagurile canadiene.