Rusia își adaptează propaganda în funcție de țintele cărora li se adresează, mesajele variind după criterii precum geografi a sau cultura, și în funcție de punctele vulnerabile oferite de diferitele țări ale Europe

Am trecut ieri în revistă instrumentele pe care le folosește pentru a submina Occidentul: Ministerul de Externe, serviciile secrete, armata, presa, afacerile, think-tank-urile, biserica, crima organizată și chiar structura Kremlinului însuși, așa cum le prezintă Mark Galeotti într-o excepțională analiză publicată de Consiliul European pentru Relații Externe. Astăzi, vom vedea strategiile adoptate de regimul Putin și, pe cât ne permite opacitatea rusă, modalitățile de coordonare a lor.

1. CUCERIREA SOCIALĂ: „Moscova inimilor”

În țările cu care are puternice afinități culturale și istorice, Rusia folosește o strategie pe care Mark Galeotti o numește „cucerire socială”, respectiv câștigarea inimilor și a minților, sau măcar a unei oarecare simpatii. În Slovacia, de exemplu, Kremlinul pare să ducă o campanie cu două componente: pe de o parte, încearcă să creeze legături cu premierul Robert Fico, care are ceva antecedente cu Rusia (a participat, bunăoară, în 2011, la un miting al partidului prezidențial „Rusia Unită”, în seara în care Putin și-a anunțat intenția de a candida pentru un nou mandat). După alegerile generale din 2016, Fico a făcut din nou alianță cu Partidul Național Slovac, de dreapta, cu o atitudine declarat prietenoasă față de Moscova. Totuși, la Bruxelles (cu excepția refuzului de a primi imigranți), Fico încearcă să-și armonizeze acțiunile cu celelalte state UE. Iar ca membră NATO, Slovacia sprijină activ Ucraina. De aceea, pe de altă parte, Moscova încearcă să creeze alianțe cu dreapta și extrema dreaptă slovace, ceea ce va facilita transmiterea mai rapidă a informațiilor și dezinformărilor pe scena internă. Ca urmare, sondajele de opinie arată o creștere clară a euroscepticismului, antiamericanismului și a simpatiilor pro-ruse.

2. CUCERIREA STATULUI: „Calul Troian”

Acolo unde instituțiile sunt mai slabe, Rusia poate încerca o „cucerire a statului”, ca de exemplu în Bulgaria (foto; premierul Boyko Borisov), unde pare că dorește să realizeze puternice rețele de alianțe și clientelare, în condițiile rămânerii țării în NATO și UE, pe post de „Cal Troian”. Chiar dacă este probabil exagerat să afirmăm, așa cum o face Heather A. Conley în lucrarea „The Kremlin Playbook” (Strategia Kremlinului) din 2016, că Bulgaria se află deja „într-un stadiu avansat de cucerire la nivel de stat”, este totuși izbitor cât de departe merge, de pildă „alinierea” politică, culturală și economică cu compania rusă Lukoil, cel mai mare contribuabil din țară. Cu toate acestea, majoritatea țărilor europene au doar legături slabe cu Rusia și deci o expunere moderată la propaganda acesteia. Chiar și atunci, este vorba doar de chestiuni pragmatice (precum aprovizionarea cu energie), de efecte de ricoșeu (de exemplu, din cauza creșterii sentimentelor anti-UE), sau pur și simplu de reticența de a considera Rusia ca pe o amenințare.

3. SUBMINAREA: „Divide et Impera”

Acolo unde instituțiile sunt puternice, Moscova încearcă o strategie de „subminare”, încurajând dezbinările interne și nesiguranța, pentru a slăbi capacitatea țării respective de a juca un rol important. De exemplu, un studiu al mesajelor transmise populației suedeze prin intermediul presei ruse arată că în majoritatea lor, acestea au prezentat Occidentul ca ipocrit, ostil și în criză. Potrivit Journal of Strategic Studies, repartizarea mesajelor a fost următoarea: „Criză în Vest” (705 articole), „Imagine pozitivă a Rusiei” (643), „Agresivitatea Occidentului” (499), „Imaginea negativă a țărilor percepute a fi în sfera de influență a Vestului” (424), „Occidentul este nociv” (309), „Simpatie internațională și cooperare” (304), „Eșecul politicilor occidentale” (112) și „Dezbinări în sânul alianței occidentale” (72). Adică 2121 mesaje anti-occidentale și 947 mesaje pro-ruse.

4. INFLUENȚAREA: „Mesagerii Moscovei”

Când instituțiile unui stat european au doar o forță moderată, Moscova mizează pe dobândirea unui anumit grad de „influență”, prin anumite persoane și partide mai mici. Astfel, în timp ce guvernul din Cehia este un susțiinător statornic al NATO și al sancțiunilor impuse Rusiei, președintele Milos Zeman (foto) este un critic acerb al NATO și UE.

5. STATUL ȚINTĂ: „Brânciul strategic”

În țările unde mecanismele de apărare ale statului sunt slabe, Moscova va „ținti statul”, nu neapărat cu intenția de a-l „captura”, ci pentru a încerca să-l influențeze în chestiuni specifice – cum ar fi sancțiunile economice - și să-l împingă către o poziție mai favorabilă. De exemplu, premierul ungar Viktor Orban nu este un aliat al Moscovei în cea mai mare parte din probleme, însă Putin apreciază mult rolul său perturbator în interiorul UE și face tot ce poate pentru a-l încuraja. 

6. EXPLOATAREA: „Mândrie și Prejudecată”

O țară cu afinități sau vulnerabili tăți scăzute, precum Marea Britanie, deși foarte puternică instituțional, pare să nu fie preocupată în mod deosebit de pericolul reprezentat de Rusia, tocmai din acest motiv. Or, Putin exact această neglijență urmărește să exploateze. În luna martie, The Guardian dezvăluia că, între 2010 și 2014, prin băncile din City au fost spălați circa 20 de miliarde de dolari din Rusia. Dislocările care vor avea loc ca urmare a Brexitului vor accentua tentația de a închide ochii la tranzacțiile dubioase. Un oficial britanic i-a mărturisit lui Mark Galeotti temerile sale: „Londra va deveni și mai mult un nod pentru regimurile dubioase din lumea întreagă, dirijat de ruși, nu în ultimul rând din cauza finanțiștilor, avocaților, agenților și a altor tipi care profită”.

7. DEMONIZAREA: „Crimă și Pedeapsă”

​

Există și țări care, datorită intratabilei lor ostilități, este imposibil să fie influențate într-un fel sau altul de Moscova: este mai ales cazul Poloniei și Estoniei. Prin urmare, Putin încearcă demonizarea lor, fie prin prezentarea acestora ca rusofobe paranoice, fie, când este posibil să le transforme în ținte, pentru a-i descuraja pe alții să le urmeze exemplul. Atacurile fățișe sau camuflate la adresa Estoniei, de la ciber-atacurile din 2007 până la răpirea ofițerului de securitate Eston Kohver, până la amenințările continue reprezentate de exercițiile militare ruse, toate demonstrează că Talin este vizat nu doar din cauza amplasării sale, nu doar din cauza antipatiei personale a lui Putin, ci și (sau mai ales) pentru că este un aliat puternic al Occidentului. Aici, autorul analizei consemnează o afirmație a unui oficial din MAE de la Moscova: „Ar fi greu să-i facem pe estonieni să ne urască mai mult, așa că nu avem nimic de pierdut”. La fel, în Polonia, unul dintre obiectivele Kremlinului este să ațâțe elementele naționaliste - chiar dacă, ironia sorții, acestea sunt și antirusești – pentru a lărgi fisurile cu Bruxelles- ul și a face ca țara să pară în ochii aliaților ca nefiind de încredere și extremistă.

Misterioasa structură a Kremlinului

Fiind vorba de o paletă atât de largă de obiective și de strategii, coordonarea tuturor acestor acțiuni nu este lucru ușor. La nivel strategic, Putin este cel care dă tonul și stabilește liniile generale. La nivel tactic, există o serie de metode specifice de exercitare a controlului. Ce se întâmplă însă în cazul operațiunilor desfășurate pe mai multe paliere, deopotrivă tactice și strategice?

Dmitri Peskov, secretarul de presă al Kremlinului, nu are timpul, experiența sau autoritatea de a acționa în afara media. Și nici unul dintre ministere nu are puterea de a le da ordine celorlalte: MAE, care pare cel mai potrivit pentru acest rol, și-a văzut puterea erodată constant de-a lungul timpului. Abilul Serghei Lavrov a fost marginalizat de pătrunderea, după 2012, a unor figuri noi în cercul de apropiați ai lui Putin.

Serviciile de informații sunt în majoritatea timpului în competiție unele cu altele, pentru ca vreunul să-și poată asuma un rol de coordonare. Deși nu a fost confirmat, se pare că în operațiunea de strângere și scurgere de informații despre Hillary Clinton, GRU a fost cel care a adunat informațiile, iar FSB cel care a convins conducerea politică de necesitatea „scurgerii” lor, pentru a-i submina șansele electorale, se arată în analiza lui Galeotti.

Consiliul de Securitate este structura de stat însărcinată cu coordonarea tuturor elementelor legate de problemele de securitate. Secretarul acestuia. Nicolai Patrușev, este un veteran al FSB, apropiat al lui Putin. Dar secretariatul Consiliului, cu cei doar câteva sute de angajați, este mult prea mic pentru a deține un rol de coordonator.

Patrușev, însuși, este mai mult un jucător decât un arbitru. De pildă, el pare să fi devenit omul lui Putin în Balcani. După puciul eșuat din Muntenegru, el a mers la Belgrad pentru a liniști mânia locală față de o operațiune lansată de pe teritoriul sârbesc. Rolul de coordonator al acțiunilor de subminare a Europei pare să fi fost asumat de Administrația Prezidențială. Aceasta este o structură mult mai mare decât Consiliul de Securitate, având în jur de 2000 de angajați.

În plus, are și autoritatea de a trasa sarcini diverselor structuri din interiorul și din afara guvernului. Altfel zis, este principalul instrument al lui Putin pentru exercitarea controlului politic. În interiorul Administrației, asemenea lui Peskov, sunt și alte figuri, apropiate de Putin, însărcinate cu coordonarea unor misiuni sau chiar a unor domenii aparte, în numele acestuia. De pildă, sub titulatura anodină de „asistent al președintelui”, Vladislav Surkov este responsabil cu strategia privind Ucraina, iar Iuri Iuri Ușakov este principalul consilier al lui Putin pentru politica externă.

Curatorii lui Putin

Administrația prezidențială, care asigură securitatea președintelui, dirijează fluxurile de informații și transmite dorințele acestuia, este o structură secretă, și chiar foști membri ai ei sunt reticenți să discute detalii. Totuși, atunci când este vorba despre operațiunile de destabilizare în Europa, nici măcar Administrația Prezidențială în ansamblu nu este structura unică de comandă și control. În realitate, indivizi și departamente din cadrul Administrației acționează ca niște „curatori” pentru diferite alte agenții, grupuri și activități. Acest sistem de organizare stufos, cu ramificații și ierarhii secrete, face atât de dificil de contracarat acțiunile Kremlinului.