E-hei, bade Gheorghe! Ce mai faci dumneata? Apăi, numai ‘coperişul cel lasat într-o parte şi găurit mi-ar mai putea răspunde. Ori pereţii din lemn, căptuşiţi în interior cu pământ şi susţinuţi de bârne care nu se dau cu una, cu două, nici măcar după secolul parcurs în năzuinţele şi dorurile lor. Stăpânii li s-au mutat demult în alte dimensiuni ale văzduhului.

Hotarnicul pustietăţii

Pe un vârf de deal, aici, în Reţ, cătun al Apusenilor, mogâldeaţa din lut ne face semn de departe. Urmând cărarea domoală prin iarba îngrăşată din gemul fructelor strivite de ploaie. Până adineauri urcasem abrupt prin codru, eliberându-ne în cele din urmă de întuneric. Iată-ne ajunşi pe culme!

Suntem mai mulţi oameni, şi cei de la Asociaţia “Sinaptica”, şi voluntarii de la Complexul Muzeal Naţional “Astra” din Sibiu. De cum păşisem deasupra norilor, ne iese în cale o femeie cu părul alb şi ochii de limpezimea cerului. Ni se arată mai degrabă ca un hotarnic al pustietăţii. “Bună să vă fie inima!”, înţeleg din cuvintele ei nu doar bineţea pe care ne-o dă, dar şi nedumerirea faţă de apariţia noastră.

“La casa asta am venit, s-o refacem, să fie din nou frumoasă”, i se spune. Acum se luminează. “Casa lui Gheorghe, a lu’ Ştefan Iagaru”, deja ne descrisese două generaţii care se perindaseră pe acolo. De când nu a mai stat nimeni în casa asta? O întreb. Ştie precis. Zece ani sunt de când ultimul pas a fost făcut peste prag. Îi simt gândurile cum se rostogolesc până departe, în tinereţea ei. Oftează. Apoi dispare în dansul căpiţelor de fân.

Cheia, deasupra uşii

Vezi dumneata, cititorule, că omul, oriunde s-ar duce, chiar şi pe cea lume, înainte să plece din sălaşul său, îl închide frumos şi aşează cheia deasupra tocului uşii. Aşa căutăm şi noi, pe pipăite, şi o găsim la locul ei, descuind în cele din urmă broasca cu gură largă. Am senzaţia că timpul se mişcă în sensul invers al ceasului său, încât din interior ar trebui să se audă, imediat după aceea, glasuri de copii, sfatul duios al mamei şi dojeneala tatălui. Să vedem şi barba încărunţită a bunicului ori semeţia lu’ străbunicu’.

Da’ de unde?! Căci am pătruns într-un halou din praf răsculat numai de razele soarelui de dimineaţă, strecurate prin ferestruicile ţesute de păianjeni. De-a lungul podelei alunecă, încoace şi încolo, ele însele pregătite să fugă, mobilele. Un dulap, o masă, câteva scaune, o laviţă lungă, un pat. Câte sunt în camera bună, cea mare.

Colecţia ceşcuţelor

În lateral se deschide o altă uşă, spre o încăpere mai mică, unde tronează dulapul de bucătărie, alt pat, şi o maşină de gătit, cu patru picioare. Partea mai amplă a corpului e acolo unde puneai lemnele de foc. Îmi sar în ochi tot felul de obiecte, ceşcuţe, căni, farfurii. Le ating şi am senzaţia că o mână pe care nu o vad tocmai ce le-a aşezat frumos, la locul lor.

În pereţi se văd, în special pe la îmbinări, crăpături largi cât pumnul prin care şuieră vântul. Tavanul, în schimb, te linişteşte prin amplitudinea bârnelor, încă zdravene, cu unghiurile lor fără cusur, ca şi cum mai ieri fuseseră lustruite de un meşter priceput.

“Mulţi ani doresc celui ce-l iubesc!”

De stat, să admirăm, n-avem timp. Totul trebuie scos afară, conform planului de lucru, de la mobilier până la ultima linguriţă. Cel mai greu de cărat sunt paturile, din lemn de stejar, fără bătrâneţe, cu câte o tablie, la fel de masivă.

Printre cunoscuţii mei e şi Claudia Balaş, etnograf din Olt, care nu se poate opri din a exclama când descoperă câte o comoară demnă de începuturile lumii. Ţesături făcute de harnice femei.

“Uite feţele de masă, pe etamină”, îmi descrie ea. Cu motive florale. Ori zoomorfe. “Şi păretare cu mesaje”. Pe unul scrie, cu acul şi aţa, “Bună dimineaţa!”. Pe altul, “Mulţi ani doresc celui ce-l iubesc!”.

Ce este un păretar? Sunt curios. Se referă la pânzeturi pe care omul de la ţară îşi aşternea şi dorurile, şi dragostea, şi bucuria, şi necazurile. Am impresia că în ele se ascund, încă, şoapte.

Spiţuri cusute cu idliţa

Urmează lucruri nu mai puţin surprinzătoare. Ştergarele. Si ele din pânză şi etamină. Unele cu ciucuri multicolori. Etnograful îmi descrie tehnica de cusătură, minusculă, folosită şi azi la cămăşile tradiţionale.

În camera cea mai mare văzusem un fel de bancă, lungă cât peretele principal. Ei bine, aflu, acel obiect se numeşte lădoi. Avea dublu scop, să stai pe el, ba să te şi întinzi, să dormi, că e destul de lat. Iar în interior puneai felurite lucruri de care nu aveai urgentă nevoie. Prosoape, ştergare şi multe altele. Îmi arată şi carpetele din pânză de sac.

Saltelele de pe paturi, ele însele colosale, umplute cu paie. Se mai folosea şi fân. Cecetătorul tresare din nou la vederea cearceafurilor din pânză de casă. “Cu borduri şi spiţuri”.

Cum adică? Spiţurile înseamnă dantelă, care se lucra cu idliţa, un fel de croşetă. Avea în capăt un cârlig, să tragă aţa pe drumul ei.

“De cel puţin o jumătate de secol nu se mai fac asemenea minunăţii. Aceste lucruri reprezintă ultimii martori ai unor vremuri demult apuse”, întrezăresc lacrimi în spatele acestor cuvinte.

Hambarele din pod

Expediţia continuă spre podul casei, în care intri după ce te urci pe o scară, dacă ai proptit-o bine, în cerdac, să te strecori cu atenţie prin ochiul special creat. Claudia e din nou prima.

Iarăşi îi aud uimirea în glas. A găsit trei hambare. Cum adică hambare? Vreau să înţeleg. Hambarul e o ladă compartimentată, în care puneai făină şi mălai. Şi ce mai e în pod? Strig. O putină făcută dintr-un trunchi de copac. Şi două ştiubere. În cazul acesta, stupul albinelor, tot din câte un trunchi.

La pârâu, la spălat

Le scoatem şi pe acestea afară. Nu se foloseşte niciun fel de substanţă modernă pentru curăţat. Doar cârpe îmbibate în apă. Pânzeturile sunt duse la un pârâu din apropiere şi spălate. Se întind sfori între pomi, pe care albiturile vor fi puse la uscat. Se naşte o adevărată expoziţie a legendelor, în nuanţe care nu şi-au pierdut speranţa.

Merg şi eu la pârâu, ducând o roabă plină cu farfurii şi căni, de toate mărimile. Şi ele trebuie curăţate. Să nu vă gândiţi că au fost folosite de cineva care le-a lăsat murdare. Sunt doar pline de praf. Ca şi pânzeturile dealtfel. Impecabile până şi în felul cum fuseseră împăturite, să fie găsite la locul lor de generaţiile viitoare.

Tehnici arheice de construcţie

În timpul acesta, ceilalţi oameni din echipă s-au apucat să dea jos pământul cel vechi, crăpat, din interiorul camerelor. Bucăţi mari se desprind singure, numai dacă le scurmi puţin. Se munceşte cât este ziua de lungă. Acţiunea, în integralitatea ei, a durat din 3 până în 12 septembrie. Anul 2018.

Reparaţiile se fac cu materiale obţinute prin tehnici arhaice. În cazul de faţă, gletul întins de-a lungul pereţilor interiori are la bază pământ lutos amestecat cu fân mărunţit şi nisip. Se adaugă un pic de var pastă.

Amalgamul e frământat bine cu picioarele. După aceea umezeşti pereţii şi întinzi noua tencuială. Peste aceasta, la timpul potrivit, e aşezat varul stins, preparat, la rândul lui, după metode arhaice, în cuptorul de tip dacic. 

Înţelegere scrisă cu proprietarul

Un concept foarte interesant, pus în practică de cele două entităţi culturale deja prezentate. Mai întâi identifici casa bătrânească. Atenţie, fără a fi din patrimoniul naţional, pentru că de aşa ceva nu te atingi, în lipsa unor aprobări speciale. Dar important e ca acel sălaş să exprime autenticitatea zonei din care face parte. Precum aici, în partea sudică a Munţilor Apuseni, între hotarele administrative ale comunei Blăjeni.

Al doilea element important e că această locuinţă are un proprietar. În fine, un moştenitor, dar care nu mai stă aici. Şi nici mijloace financiare pentru a-şi întreţine proprietatea. Acum intervine programul “Gazdă bună în case bătrâne”, susţinut de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Se face o înţelegere scrisă cu stăpânul sălaşului. El îşi păstrează dreptul din acte, dar totodată va respecta întreaga lucrare, fără a clinti un cui de la locul său.

Mobilierul şi celelalte acareturi sunt păstrate, aşa cum au fost găsite, în clădirea refăcută de voluntari. Cel mai important e că s-a pus capăt unui fenomen cu care se confruntă multe cătune din munţii noştri, adică năruirea unei întregi istorii. 

Viitoarea hartă etnografică

Cei de la “Sinaptica” au deja exerciţiul acestui tip de refacere a unor case, în anii din urmă, în Mehedinti, mai precis una în Podeni şi trei în Izverna. Tot în Izverna, îmi spune Ionică Pîrvu, şeful Asociaţiei, s-au apucat de restaurarea unei foste şcoli, pe care o vor finaliza în acest an. Pentru a deveni un centru local destinat susţinerii meşteşugurilor tradiţionale.

Urmează, în viitor, o altă etapă, esenţială, odată cu extinderea acestui concept, însemnând informarea publicului despre noile destinaţii, cu caracter etnografic, de pe harta României.

Veţi putea merge să vizitaţi gospodăriile care au căpătat a doua viaţă. Să le cunoaşteţi în arealul lor, pe temeliile zidite cu secole în urmă. Ionică îmi spunea despre una dintre bijuteriile din Mehedinţi. Estimată de specialişti, ca vechime, la 150 de ani.

Cheia e tot acolo…

Mă uit la fotografiile realizate de etnograful Claudia Balaş, după ce şantierul din Reţ s-a încheiat, cu succes. În interior, pereţii imaculaţi. Mobilierul frumos aşezat. Afară, curtea eliberată de buruieni.

Treaba e gata aici, în Reţ. Voluntarii au închis uşa casei. Punând cheia acolo unde o găsiseră. 

 

Te-ar putea interesa și: