Actorii de la "Tanase", fideli principiilor vechi de un veac, aduna aplauze in Spania.
„Sa faci lumea sa planga nu-i, pana la urma, asa de greu. Remarca cineva ca pana si o ceapa ar fi in stare. Sa-i faci sa rada insa... pentru asa ceva iti trebuie talent”...
O vorba aruncata candva de un actor vanitos a devenit un motto al teatrului de revista, pastrat in timp cam o suta de ani si inca motiv de mandrie pentru cei care-i slujesc scena.
Majoritatea actorilor in fata carora se ridica acum cortina la Teatrul de Revista „Contantin Tanase” i-au dedicat acestei scene o viata intreaga: regizorul Bitzu Falticineanu lucreaza aici din 1952, scriitorul Aurel Storin, secretarul literar, a venit din 1952.
Stelele revistei au, la randu-le, vechime: Alexandru Arsinel, mai de curand director al institutiei, era un tinerel in 1966, cand s-a alaturat echipei, la fel si Stela Popescu sau Cristina Stamate, care aveau cam 21 de ani in ‘66, cand au inceput acest drum.
S-au adunat intr-o vreme in care Teatrul de Revista, la data aceea fara Constantin Tanase, era suficient de vestit incat sa dea spectacole in Sala Olympia din Paris sau la nu mai putin prestigiosul Friedrichstadt Palast, din Berlin.
„Revista traieste prin dans, muzica, vrajeste prin scene pline de fantezie, este bogata in cadente, e sustinuta, e improspatata cu un umor atat de antrenant, incat artistii romani au fost ovationati la scena deschisa”, scria cotidianul german „Die Welt” in 1965, la vremea primului turneu la Berlin. Fidela vechilor principii, revista isi duce inca mesajul in lume, poate cu mai putine pretentii decat pe atunci, insa primita cu aceleasi aplauze de un public, probabil, la fel de cald.
„Cu sprijinul Primariei Municipiului Bucuresti am inceput o serie de turnee in comunitatile de romani din strainatate”, explica directorul teatrului, actorul Alexandru Arsinel, care, dupa succesul unui proiect similar in Israel, a continuat seria spectacolelor in comunitatile de romani de la Madrid.
Saptamana aceasta, Teatrul de Revista, sprijinit de Ambasada Romaniei de la Madrid si de asociatia culturala Casa di Romania, a primit aplauze in salile de teatru din doua dintre fiefurile romanilor de la Madrid, Coslada si Getafe.
Un produs de export
„E greu sa-ti dai seama cati de-ai nostri sunt in Madrid pana nu te plimbi pe strazi cu cineva care sa aiba multa popularitate, asa cum este Stela Popescu sau Arsinel”, spune unul dintre cei care razbat cu greu prin multimile de romani iesiti de prin restaurantele in care lucreaza, din teatre, de la gradini si muzee, de la coltul strazii, de oriunde, pentru a cere, de cele mai multe ori cu lacrimi in ochi, o fotografie sau un autograf celui pe care l-au recunoscut pe strada.
„Se gandesc la noi ca si cum am fi parte din familia lor. Ne ofera cadouri, ne povestesc ce li se intampla, se bucura cand ne intalnesc asa cum s-ar bucura daca ar vedea o ruda. Este un gen foarte accesibil publicului mare si tocmai de aceea un gen care creeaza dintotdeauna vedete ale poporului”, explica actrita Cristina Stamate.
Fabrica de „stele ale poporului” este, probabil, cel mai neaos dintre produsele romanesti. Teatrul de revista este o formula unica in lume, inventata candva, la inceput de veac, de actorul Constantin Tanase, un obisnuit al musicalurilor de la Paris si un fidel al cabaretului clasic german, genuri pe care le-a combinat si le-a adaptat in acea maniera damboviteana careia Caragiale i-a dovedit probabil cel mai bine atat adevarurile profunde, cat si puterea de seductie. „Se intemeiaza templul comediei - Si-or pune-ntaia piatra a temeliei - Tanase, care-i un vestit ghidus - Cu nasu’i lung, de’aici si pan’ la Husi”....
Actorii isi netezesc costumele in culisele Teatrului „Federico Garcia Lorca” din Getafe, o suburbie a Madridului, in timp ce sala se umple cu zeci de familii de romani, care si-au adus si copiii, unii dintre ei sugari, si-au anuntat rudele si prietenii, lungind cozile de la intrare.
Prea putin timp ramane pentru explicatii: „Cabaretul german s-a schimbat de vreo trei ori, dar formula lui Tanase nu a fost inca modificata. Nu as putea spune daca asta a fost bine sau rau”, spune Aurel Storin, care, de curand, si-a sustinut lucrarea de doctorat cu o analiza asupra Teatrului „Tanase”.
Respectand reteta veche de o suta de ani, revista a adus in fata romanilor madrileni acea „parada de costume fanteziste, purtate de lighioane contemporane (politicieni, speculanti, afaceristi, indragostiti)”, iar aplauzele pentru cupletele de acum, care deplang, ingrijorate de pretul luminii, faptul ca am fi „schimbat lampa lui Ilici pe opaitul lui Tariceanu”, sunt la fel de actuale ca si versurile acelui Ghita Toroipan intruchipat candva de insusi Tanase: „In parlament e tambalau - Discursuri pan’ sa-ti vina rau - Noi i-am ales sa faca legi - Iar ei se’njura..., ma’ntelegi?”..
Si, totusi, au trecut aproape o suta de ani de cand boema de la „Amicii Orbilor”, gradina de vara de pe Strada Academiei, a vazut pusa piatra de temelie a vestitului Teatru Carabus.
Dupa o suta de ani de glorie, s-au inmultit cei dispusi sa-i conteste revistei fie stralucirea, fie profunzimea, mai ales dupa o Revolutie, care a adus concepte noi in lumea spectacolului romanesc, printre care si prea comentatele suse de vara, majoritatea inspirate, cu mai mult sau mai putin talent, de formula inventata de Tanase.
Actorii de acum vin sa-si mai apere teatrul o data: „Nu exista genuri usoare, ci doar abordari superficiale”, spune scriitorul Aurel Storin, secretarul literar al Teatrului de Revista din Bucuresti, amintind o vorba a aceluiasi Tanase.
Reteta lui Tanase: glume deocheate
„Revista este un gen destul de greu. Au avut succes aici doar actorii si cantaretii mari”, explica Stela Popescu, aducand ca argument seria celor mai cunoscuti dintre romanii din toate timpurile, incepand cu Maria Tanase, dirijorul Sergiu Malagamba, Vasile Vasilache sau Gica Petrescu, Puiu Calinescu, Horia Moculescu, Stefan Banica, cu totii colaboratori ai teatrului de revista, alaturi de asa-numitii „actori de proza”, ca George Vraca (despre care se spune ca amutea publicul de la Savoy recitand „Scrisoarea a III-a” de Eminescu), Stefan Mihailescu Braila sau Florin Piersic.
Glumele deocheate, care sa pigmenteze reprize de satira politica, avand momente de „respiro” dramatice, aceasta este insasi reteta lui Tanase, pe care mai toti o luau candva in seama. „Dincolo de gluma lui Nicolae Iorga, despre care se spune ca, intrebat de un tanar intr-o buna zi cine este, i-a raspuns: „Se vede ca n-ai mers sa vezi revistele lui Tanase”, nenumarati altii si-au legat numele de acest teatru. Ma gandesc numai la Eugen Barbu, care a fost incantat sa-si vada romanul „Groapa” in chip de musical”, povesteste Aurel Storin.
„Trebuie sa recunosc ca ma aflu intr-o situatie inedita”, spunea Eugen Barbu, consemnat de presa vremii din 1976. „„Groapa”, un roman care a cunoscut cinci editii si 230.000 de cititori, a devenit musical. Iata-ma la teatru de revista. Cum nu am prejudecati, am avut incredere ca se poate realiza si aici un spectacol bun”, spunea scriitorul.
Prejudecatile au aparut abia mai tarziu si vina este, probabil, de ambele parti. „In teatrul nostru vin, din pacate, mai mult persoane mature. Tinerii nu par sa guste genul”, spune secretarul literar, citand anumite studii recente. La Getafe insa au fost mai mult tineri. Care au confirmat inca o data, cu aplauze, succesul unui gen larg accesibil. „Ce sa fie in sala? Muncitori in constructii, ospatari, gradinari... toti care suntem pe aici”, spune unul dintre cei care, desi a parasit tara cu cinci ani in urma, cauta, spune el, „caldura de acasa”.
SHOW ROMANESC LA GETAFE
Valeriu Lazarov si Augusta sa, la premiera
Valeriu Lazarov a venit la premiera de la Getafe alaturi de sotia lui, Augusta. „Lazarov l-a lansat, prin saizeci si ceva, pe Arsinel in televiziune. E o prietenie lunga”, aminteste Nae Lazarescu un moment pe care intreaga trupa il respecta.
„Ma bucur sa vad spectacole bune ale romanilor”, a spus cunoscutul producator de televiziune, inainte de a aduce vorba despre doua emisiuni noi pe care le pregateste pentru Romania.
A privit spectacolul cu atentie, intreband din cand in cand cine a scris textul cutarui cuplet sau cine a facut costumele purtate de ansamblul de balet.
„Costumele au fost intotdeauna extravagante si stralucitoare la revista. Femeile, intotdeauna frumoase, iar spectacolul atragea prin extravaganta”, spune Cristina Stamate. Era o vreme cand Teatrul Carabus dadea, de altfel, tonul intr-un Bucuresti incisiv si cosmopolit.
„Prin 1928, Tanase, urmarit de dorinta „ca nu cumva noi sa ramanem in urma altora”, dadea un gaj exorbitant, de o suta de mii de lei pe seara, pentru a o avea in teatrul sau pe „sirena tropicelor”, Josephine Baker, pe atunci o splendoare de 21 de ani, cea mai in voga dansatoare de la Paris”, spune Alexandru Arsinel.
Daca lucrurile mai stau asa si acum, putini s-ar incumeta sa spuna. Dupa 40 de ani de comunism, rastimp in care teatrul a functionat fie ca grup satiric muzical (in realitate, mai mult muzical, intr-o vreme care nu permitea prea multa satira), postrevolutia a marcat o era a cautarilor pe o piata in formare, iar ultimii cinci ani, o adevarata odisee a renovarilor. Acum, ca primaria a aprobat de cateva zile bugetul pentru renovarea salii Savoy, echipa este iar increzatoare. „Hai, ridicati cortina de matase - revista a inceput - ole, Tanase!”