Le-am cunoscut pe amândouă cu ceva ani în urmă, când aveam nevoie de ajutor ca să ajut la rândul meu copii bolnavi grav. Amintirile cu ele vor rămâne mereu și pentru că, de câte ori ne-am întâlnit, mi-au insuflat bucurie, dar mai ales respect. Erau perfecționiste, indiferent despre ce rol aveau de jucat și unde. Îmi amintesc cum, într-o după-amiază din februarie 2011, ducându-le acasă cu mașina, marile artiste Stela Popescu și Cristina Stamate și-au deschis sertarele sufletului. Au făcut-o cu veselie, râzând, deși era vorba de lucruri triste: iubiri care le-au sfâșiat inimile – fiindcă atunci eram proaste, zicea Stela Popescu -, lipsa copiilor din viața lor, instalarea bătrâneții care le mai aduce aminte că au oase… Regrete ascunse sub zâmbete.

Episodul povestit de Stela Popescu într-o discuție privată nu l-aș fi facut niciodată public dacă nu urmăream vineri, la miezul nopții, emisunea Eugeniei Vodă, „Profesioniștii”, înregistrată în anul 2014. Acolo, sub lumina reflectoarelor, Stela Popescu a vorbit despre frântura de viață pe care mi-o relatase și mie în 2011 și pentru care, neinspirat, nu-i cerusem acordul să o scriu în ziar. Întâmplarea e dramatică, îi spulberase într-o clipită dragostea, la ordin, dar ea face parte dintr-o epocă neagră a țării și de aceea trebuie cunoscută de generațiile care vin din urmă. Cei care au trăit în comunism știu că nu i s-a întâmplat doar Stelei Popescu un asemenea amestec în viața privată a „organelor de patid”.

Un lider comunist l-a obligat pe iubitul Stelei Popescu să se însoare cu fiică-sa

Artista era la începutul carierei, o frumusețe râvnită de mulți bărbați. „Eram îndrăgostită nebunește de un băiat, balerin”, spunea Stela. Dragostea era reciprocă, își făcuseră planuri de viitor, trăiau cu intensitate totul. Într-o zi, însă, fiica unui nomenclaturist comunist l-a remarcat pe balerin și a făcut o pasiune nebună. I-a povestit tatălui că îl iubește, că nu va putea trăi fără el. Iar tatăl a rezolvat situația în stilul epocii. L-a chemat pe balerin în biroul său somptuos și i-a spus că dacă nu se însoară imediat cu fata lui îl trimite doi ani în armată și s-a terminat cu cariera lui.

Amenințările au avut efect devastator, iar tânărul s-a dus la iubita lui, Stela, și i-a mărturisit ce i s-a întâmplat. I-a comunicat și ce decizie a luat, ținând-o de mâini și privind-o în ochi: se va însura cu fata comunistului!

Mie mi-a povestit episodul cu zâmbetul pe buze, făcând parcă mișto de aventura tinereții, însă în emisiunea Eugeniei Vodă, filmată trei ani mai tîrziu, Stela Popescu a spus că, după discuția cu iubitul, a plecat pe străzi și, până a ajuns acasă, a plâns.

Balerinul s-a însurat cu beizadeaua comunistului. Căsătoria s-a sfârșit, însă, cu un divorț, după care bărbatul a plecat din țară ca să danseze în Italia.

„Cancerul nu trebuie să ne mai ia copiii!”

Declanșasem la ziarul la care lucram, în 2009, o campanie umanitară – „Din inimă pentru copii” – încercând să implic societatea civilă în salvarea micuților cărora nu li se dădeau prea multe șanse de supraviețuire din cauza precarității sistemului nostru medical. Împreună cu o colegă, Anca Ardeleanu, gândeam tot felul de proiecte pentru a strânge fonduri pentru nevoile copiilor atinși de maladii incurabile sau care necesitau operații în străinătate. La vremea aceea nu mulți jurnaliști se implicau în așa ceva.

Unul dintre momentele deosebite ale acestei campanii a fost atunci când am încercat să convingem copiii sănătoşi că trebuie să înceapă să înveţe să-i ajute pe cei bolnăviori! Aceasta a fost ideea organizării unei întâlniri deosebite, în mall-ul Sun Plaza din București. La Crăciunul din 2010, petrecut cu trupa de la „Tănase” într-un restaurant din Drumul Taberei, le-am vorbit despre eveniment doamnelor Stela Popescu și Cristina Stamate, considerând că atât părinții, cât și copiii le cunosc de la televizor și de la teatru când le oferă porții de râs. Au acceptat imediat să participe și să improvizeze ceva pentru a bucura publicul. „Pentru copii, oricând vom zice «prezent», iar seara mergem să jucăm pentru adulți”, mi-au spus amândouă. Stela Popescu avea 75 de ani, iar Cristina Stamate, 65.

Aproape 200 de copii au fost prezenţi atunci, în februarie 2011, în mall-ul din sectorul 4 al Capitalei. Împreună am marcat astfel Ziua Copilului cu Cancer, omagiată în toată lumea . „Micuţii atinşi de cancer nu au nici o vină, însă noi, cei sănătoşi avem o datorie morală de a-i ajuta, de a le smulge măcar un zâmbet. Cancerul nu trebuie să ne mai ia copiii și noi să nu facem ceva”, a spus Stela Popescu, declarație pe care am consemnat-o atunci în ziar. Au fost alături de ea și de Cristina Stamate şi un alt actor talentat, din generația tânără a Teatrului „Constantin Tănase”, Nae Alexandru.

Cristina Stamate avea aceleași regrete, oarecum ascunse, că nu a avut copii. Dezamăgirile unei căsătorii eșuate au făcut-o să nu mai aibă curajul de a se arunca într-o „altă dragoste pe viață”. Ca și prietena ei, Stela, vorbea cu zâmbetul pe buze de toate amărăciunile vieții. „Știi, dragă, cum se zice: cine are copii, să-i trăiască, cine nu, să-și vadă de treabă! Și noi, eu și Stela, avem multă-multă treabă”, îmi amintesc una din replicile Cristinei Stamate. Sper ca medicii de la Floreasca să facă tot posibilul și să-i mai dăruiască un strop de viață.

Spaima care a făcut-o pe Stela să nu aibă copii

Stela Popescu a mărturisit de ce nu a avut copii biologici, motivul fiind legat de perioada copilăriei. „Eu nu mi-am dorit copii. Nu știu de ce nu miam dorit copii, ador copiii. Am avut teamă de durere întotdeauna. Și acum mi-e teamă de durere, mi-e frică de durere. Am avut la 5 ani o operație la cap, m-a mușcat un păianjen otrăvitor și m-au operat pe viu, că era război și probabil că de atunci am rămas înfricoșată.” a povestit Stela Popescu, pentru „Xtra Night Show”.

Stela Popescu, ultimul drum!

O dimineaţă mohorâtă de sfârşit de noiembrie. Trotuarul din imediata vecinătate a clădirii care adăposteşte Teatrul de revistă Constantin Tănase din Bucureşti geme de lume, întunecată la chip şi la vorbă. Nimeni nu ridică tonul, de parcă s-ar teme să nu tulbure somnul celei care îşi doarme începutul de eternitate la doar câţiva paşi de ei, în incinta teatrului. Stela Popescu. E numele rostit, cu un soi de evlalie, de buzele mai tuturor celor care au venit în ultima duminică din noiembrie 2017, din toate colţurile Bucureştiului, pentru a-şi lua rămas bun de la cea care le-a descreţit frunţile şi le-a înseninat vieţile decenii la rând de sus, de la înălţimea scenei pe care s-a învrednicit ca nimeni altul să-şi joace la nesfârşit, ca într-o rotire caleidoscopică de nuanţe actoriceşti, rolul de Doamnă a comediei româneşti. Stela Popescu. Actriţa a cărei moarte fulgerătoare îmbracă în giulgiu întreaga suflare a teatrului românesc. Dar şi a publicului, în rândurile căruia, Stela s-a bucurat de o nespusă şi necondiţionată dragoste.

Să tot fie puţin peste ora 9 dimineaţa. Mai bine de o sută de oameni sunt adunați ciorchine pe trotuarul din faţa Teatrului Constantin Tănase. Încercăm cu greu să ne facem loc, să răzbatem prin puhoiul de lume. Ca toţi ceilalţi, vrem să ajungem la câţiva paşi de sicriul în care îşi doarme somnul Stela Popescu. Nu doar statutul de jurnalişti, a căror tolbă trebuie să fie întotdeauna plină cu poveşti de viaţă şi uneori moarte, ne obligă să facem acest lucru, ci şi dorinţa de a arunca o ultimă privire spre chipul celei care a înnobilat profesia de actor, transformând- o într-un perpetuu şi inegalabil hohot de râs. Dorinţa de a ne pleca frunţile pentru ultima oară în semn de preţuire pentru Doamna comediei româneşti. De omagiu pentru clipele absolut uluitoare pe care le-a oferit decenii la rând publicului de oriunde, cu palmele înroşite în ropot furibund de aplauze şi zâmbete ţesute în colţ de gură. Nu suntem lăsaţi să trecem de uşă, în pragul căreia doi indivizi la patru ace ţin să ne informeze, în tonul sec al unei sentinţe, că „… nu se mai poate intra. Gata! Se fac ultimele pregătiri înainte de slujbă!”.

Când aplauzele iau locul bocetului

Ne retragem nu fără părerea de rău că am ajuns prea târziu şi că nu am putut rosti, asemeni multora din cei prezenţi, firescul şi creştinescul „Dormi în pace, Doamnă! Dumnezeu să îţi călăuzească paşii spre Rai!”. O facem, însă, imediat ce, jumătate de oră mai târziu, coşciugul care adăposteşte trupul Stelei e plimbat pe umeri prin mijlocul mulţimii de bărbaţi în negru. Un ropot de aplauze izbucneşte la câţiva paşi de noi. Mulţimea, până atunci tăcută, a prins dintr-o dată viaţă. Nici un cuvânt, nici un murmur măcar nu răzbat din pieptul oamenilor cerniţi care au pus stăpânire, ca la comandă, pe carosabil, blocând traficul minute bune în şir. Nici un cuvânt. Doar tunetul aplauzelor, din ce în ce mai stridente, din ce în ce mai puternice, care domină fonic, timp îndelungat, întreaga zonă.

Onoruri militare

Aruncăm priviri furişe în stânga şi-n dreapta. Feţele oamenilor sunt senine, îmbujorate mai degrabă de frigul pătrunzător de afară, decât de semnificaţia grea a momentului. O privire mai atentă observă totuşi, sub fiecare pleoapă în parte, începutul bobului de lacrimă, gata să se rostogolească, izbăvitor şi fierbinte pe obrazul celui care îşi plânge idolul în cel mai firesc şi credibil cu putinţă mod: prin apaluzele care l-au însoţit pe întreg parcursul unei cariere fabuloase. Aplauze care răsună prelung şi sfâşietor de trist chiar şi atunci când maşina mortură se pune încet în mişcare în marşul ei solemn şi nerostit spre ultimul cămin al Stelei Popescu: cimitirul din Cernica, acolo unde, într-un tandem ciudat, pe lângă ropot de aplauze şi bocet surd vor răsuna salvele tunurilor, glasul onorului militar. Rămâi cu bine, Stela! Odihneşte-te în pace!

Te-ar putea interesa și: