Controversa din Franța în jurul profesorului Raoult (promotorul tratamentului cu clorochină – n.r.) a avut din acest punct de vedere o consecință benefică, deoarece a arătat că Știința nu este infailibilă și că ascunde disensiuni, școli de gândire, grupuri care se înfruntă.

A arătat că Știința este animată de mize de putere și de conflicte de interese. La fel ca în politică.

Amenințarea unui „al doilea val” (în septembrie, cu zeci de mii de morți, anunțați ici și colo), arată că sistemul se perpetuează chiar și în relaxare, deși „valul doi” este doar o ipoteză, nu o certitudine („științifico-fantastică”, spune profesorul Raoult).

Unul dintre cele mai uimitoare aspecte ale acestui sistem se manifestă în plan economic: faptul de a asculta exigențelor sanitare ar trebui să fie gratifiant, însă el te aruncă, după cum ești puternic sau sărman, în ruină sau în sărăcie.

Și aici, uluirea este maximă: totul mergea (mai mult sau mai puțin) bine, apoi deodată totul s-a prăbușit și ne găsim cufundați într-o uriașă adversitate.

Regimul politic al pandemiei nu conferă astfel nici un avantaj membrilor săi, în afara celui de a trăi (în condițiile în care rata mică a mortalității pe plan general nu este ceea ce experții în statistică anunțau).

Supraviețuirea economică va depinde în aceste condiții de subvenții, de amânări de datorii etc., care vor face din Stat marele și unicul distribuitor al unui minimum vital.

Regimul pandemiei dorea să salveze populația cu prețul aruncării sale într-o prăpastie economică, atentând adică la susbzistența însăși a izolaților, din fericire scăpați (dar nimeni nu ar putea spune care ar fi fost situația, fără izolare).

În ceea ce privește exercitarea puterii, aceasta a fost încredințată artei cuvântului și dispozitivelor care o propagă, adică media de informare, care, în această perioadă, nu au vorbit decât de acest subiect, uitând de restul lumii și sporind angoasa populației.

La începutul epidemiei, presa a răspândit anunțul a sute de mii de morți posibili, anunț confirmat de OMS și de comunicările Chinei, și nu a încetat să revină de-a lungul timpului cu statistici zilnice.

Nimeni nu a spus limpede că s-ar putea ca modelele matematice ale „experților” să fie greșite.

Ieșirea din izolare se plătește cu un plus de control pe teren (de către poliție, armată în unele țări): autorizații de ieșire și deplasare pe anumite distanțe, dreptul de a folosi mijloacele de transport în comun vor perpetua astfel aplicarea polițienească a consemnelor.

De remarcat și că acest model de putere a generat o iluzie a comunității și a socializării, o socializare „virtuală”. Ea ne eliberează de greutatea corpului și de spațiu, reconstruindu-le în conformitate cu codurile de mediatizare, adică ale substituirii vieții reale cu o viață imaginară, eludând reflexivitatea socializării reale.

Decantarea acestei experiențe de coșmar va fi lungă. Să sperăm că ea nu va prejudicia ceea ce ar putea fi viitorul și care există deja în regimul totalitar chinez, care pare să fi servit de model (deși în mod subconștient) statelor occidentale.

PAGINA ANTERIOARA