În loc să fie un aliat al nostru, statul ne-a devenit inamic. Și asta pentru că e indiferent la problemele românilor, repetă frecvent profesorul Dumitru Borțun, în timpul interviului cu Evenimentul zilei. Politica dâmbovițeană – subliniază specialistul în comunicare politică - este formată dintr-o ”armată de strânsură”, ”o gloată de indivizi care își urmăresc interesul lor și al clanului care i-a promovat”. Ce crede el că ameninţă viitorul acestui popor? ”Impostura. E ca un cancer”.
- Ileana Ilie Ungureanu: Până la capătul anchetei din cazul Caracal mai este mult, iar doritori de a compromite această anchetă sunt destui... Cum vi se pare că se comunică?
Prof. Dumitru Borțun: În comunicarea instituțională suntem undeva în Evul Mediu, adică suntem la pământ. Se comunică prost între instituții, se comunică prost în interiorul instituțiilor, iar instituţiile comunică foarte prost cu opinia publică.
- Greșelile de comunicare pornesc de la instituțiile publice? Sau mass media deformează mesajul?
-Instituțiile publice nu au specialiști. Eu sunt profesor într-o facultate de comunicare și relații publice, care în fiecare an dă sute de absolvenți cu licență sau cu masterat. Sunt secții de comunicare și la alte circa 20 de facultăți, dar şefii din instituţii nu angajează absolvenţii acestora, ci angajează neveste, amante, cumnate... E inacceptatil ca noi să producem specialiști și administrația locală și centrală să nu-i asimileze. Și uite așa, absolvenții noștri lucrează pe bani foarte buni în străinătate, în corporații mai ales, care caută comunicatori profesioniști.
- Aveți experiență ca trainer în comunicare, inclusiv pentru inspectoratele de urgență și pentru sistemul 112. Cât de profesioniste vi se mai par acum aceste instituții?
-Nu sunt pregătiți. Am consiliat MAI până prin 2004, când era ministru Ioan Rus, care venea din management și care știa ce înseamnă comunicare, relații publice, aveam chiar limbaj comun. De atunci eu nu am mai făcut training pentru Ministerul Administrației și Internelor. E groaznic să vezi purtători de cuvânt care nu-și pot adapta limbajul și nu se fac înțeleși de cei cărora li se adresează.
- Ați declarat că avem o administrație publică confiscată de mafioți, de găști locale. Pe ce vă bazați?
-Pe experiența directă în multe județe din țară. Am lucrat ani de zile în cercetare și am bătut țara, cunosc țara reală. Eminescu a făcut prima dată distincția dintre „țara legală” și „țara reală”. Țara legală de multe ori arată chiar foarte bine, țara reală este dezastru. Pentru că noi nu suntem în stare să ridicăm practicile noastre cotidiene, instituționale (vezi cazul Caracal), practicile profesionale, la nivelul standardelor pe care le introducem în legi. Iată de ce legile rămân de multe ori fără instrucțiuni de aplicare. Iar atunci când au instrucțiuni de aplicare, ele nu sunt aplicate pentru că cei care ar trebui să le aplice nu cred în importanța legilor, iar cei care ar trebui să-i sancționeze pentru că nu le aplică, nici ei nu cred. Până la urmă este vorba de un mental colectiv, care la noi este setat de vreo două-trei secole pe invers: legea este pentru „fraieri”; „şmecherul” o fentează.
- Cât de tare e afectată imaginea României, în fața românilor (mai ales), de tot ce s-a întâmplat de la „Colectiv” încoace (legile justiției, 10 august, cazul Caracal)? Ce ne spun toate aceste evenimente despre țara în care trăim și despre cei care o conduc?
-Românii știu în ce țară trăiesc, mai ales cei care au trecut granița. Pentru că atunci când ieși în afară reușești să faci o operație elementară pentru cunoașterea umană, și anume comparația. Ceea ce se întâmplă de câțiva ani încoace schimbă dramatic percepția asupra statului român. De regulă, statul este considerat o forță protectoare - există niște obiective care țin de securitatea individului, niște obiective care țin de aplicarea legii, sunt așa-zisele funcții general-umane ale statului, pe care inclusiv marxiștii, când vorbeau de caracterul de clasă al statului, le recunoșteau, și care sunt în favoarea tuturor cetățenilor. Statul român începe să fie perceput ca un inamic al cetățeanului. Pentru că e indiferent la problemele lui. Suni în disperare, apelezi la stat să te ajute într-o situație limită și statul nu reacționează nici corect, nici în timp util. Și uite așa, ai senzația că trăiești într-un deșert. Statul nostru a ajuns să fie perceput nu numai ca un stat indiferent , ci și ca un inamic.
„După ’89, în România s-a creat libertatea de a muri de foame”
- Cum ați descrie România zilelor noastre?
-Realitatea românească este o suprapunere de etape istorice neconsumate. Noi nu am epuizat Evul Mediu. În mare parte trăim în Evul Mediu, unde relațiile de producție, relațiile economice și relațiile manageriale sunt înlocuite cu relații de rudenie în marea majoritate a cazurilor. În MAI, de exemplu, 73% dintre ofițeri sunt ținuți netitularizați. De ce? Ca să poți să faci ce vrei cu ei, să nu se simtă siguri pe postul lor. Sunt interimari! Și asta se face pentru că noi avem doar relații de tip feudal, nu avem relații de tip modern, post-feudal, capitalist. Pe urmă, uitați-vă la ce se întâmplă în mediul rural, cu mica exploatare agricolă: au ajuns oamenii să are din nou cu calul, e o întoarcere la Evul Mediu. Uitați-vă și ce se întâmplă când vine vorba de școli... avem copii care traversează pădurea ca să ajungă la școală, ca în basmele fraților Grimm. Scufița Roșie riscă să se întâlnească cu lupul, în drumul spre școală! Asta este o țară care a intrat în modernitate? Noi avem zone mari ale societății românești care n-au intrat în secolul XX.
- Ce tip de libertate credeți că s-a creat în țară după ’89?
-Libertatea de a muri de foame. Dacă vrei să nu mori de foame trebuie să devii dependent de cineva. Ori de clanuri interlope, și atunci îți vinzi trupul, îți vinzi forța de muncă, intri într-o miliție personală. Pentru că acele clanuri interlope sunt miliții personale, care apără anumite persoane importante în lumea interlopă. Și de multe ori servesc și mediul politic. Dacă au nevoie de niște găști să bulverseze o adunare, un miting și să creeze pretexte pentru o intervenție violentă, trimit astfel de clanuri. Sunt clanuri interpole care mișună prin toate cartierele mari ale Bucureștiului - și-au împărțit zonele, județele, sufocă orașele mici. Un orășel cum e Caracal e sufocat de această cabală a funcționarilor publici cu persoane din lumea interlopă.
- Politicul în România stăpâneşte bine arta manipulării şi a dezinformării, pentru a se menţine la putere... Se schimbă doar politicienii, ei între ei. Ce nădejde aveţi în refacerea României?
-Manipularea a devenit o armă politică în momentul în care au apărut mass-media. Oamenii politici din toată lumea au înțeles că pot să creeze majorități favorabile manipulând. Și atunci democrația se transformă dintr-un regim virtuos într-unul vicios. De ce? Pentru că tu respecți regula majorității, dar faci asta după ce manipulezi. De când au apărut mijloacele de comunicare în masă s-a inventat și marketingul politic prin manipulare. Problema e că politicienii români fac marketing electoral tot timpul. Le-am spus unora dintre ei: „OK. Faci marketing, ca să câştigi alegerile. Dar din momentul în care ai ajuns la putere, guvernează!”.
- Cum a ajuns România de la elitele din 1918 la elitele politice de pradă de astăzi?
-Elitele din 1918 erau formate din oamnei care aveau și propriile lor afaceri (vezi Brătianu), dar erau niște oameni cu idealuri politice din care rezultau niște valori politice și niște principii, din care rezultau niște atitudini și comportamente. Și acte politice. Aveau o imagine de bună societate. Dacă nu ești vizionar, stai acasă, pentru că nu ai ce căuta în politica mare. Când vezi cu ochii minții o societate românească mai bună, mai frumoasă, mai curată, mai morală și vrei să o pui în practică, atunci merită să intri în viața politică. Cei mai idealiști au fost cei de la 1848. Ultimii oameni care au luat bani de acasă și au pus la bugetul statului au fost pașoptiștii. Când intraseră în criză de lichidități și-au vândut moșiile și au adus bani la bugetul statului. Din 1848 până astăzi s-a întâmplat exact invers. Iau de la bugetul statului ca să ducă acasă, sau în conturi bancare din străinătate. Problema este alta, că în 1918 aveam și patrioți, oameni care se gândeau la viitorul acestei națiuni, și și-au sacrificat chiar cariera politică, în cazul lui Maniu, de dragul țării sau de dragul unei viziuni despre o țară mai bună. Ăștia de acum nu au nimic de genul acesta. Astăzi noi avem o „armată de strânsură”, o gloată de indivizi care nu au ideologie, adică idei despre o lume mai bună, nu au niciun model de bună societate, nu au nicio ambiție de a pune în practică un sistem de valori. Sunt niște oameni care își urmăresc interesul lor și al clanului care i-a promovat.
- Ce vă revoltă cel mai mult și mai mult în vremurile în care trăim?
-Impostura. S-a extins atât de mult, încât a devenit sport naţional. Alături de piramida clientelară, moştenită de la regimul fanariot, impostura ameninţă viitorul acestui popor. Este ca un cancer. Am ajuns în stadiul în care nu mai poţi fi sigur aproape de nimeni că merită să ocupe poziţia în care se află, de unde şi criza de încredere generalizată. Şi invers: aproape nimeni nu e sigur că merită să ocupe poziţia în care se află, de unde o criză de identitate quasi-generalizată. Criza de încredere induce un grad de solidaritate extrem de redus (avem cel mai mic coeficient de coeziune socială din Uniunea Europeană); criza de identitate induce un comportament social lipsit de demnitate, caracterizat printr-o dependenţă de tip feudal faţă de şefi, care te pot schimba în afara oricărui criteriu profesional sau de performanţă. Ceea ce este şi mai rău este că impostura generează comportamente sociale, profesionale, manageriale sau politice aberante: impostorul nu va fi preocupat să rezolve problemele domeniului de care răspunde, ci să acopere faptul că nu are ce căuta acolo: să simuleze competenţa, pentru a-şi disimula incompetnţa.
„Nu-l văd crescând pe Ludovic Orban. Eu am sperat tot timpul că va sări pârleazul spre popularitate. Nu reușește”
- Societatea pare să fi căzut în depresie. Lipsa de speranță nu a mai fost atât de pronunțată în România decât în ultimul deceniu al domniei lui Nicolae Ceaușescu. Nimic bun nu ne mai așteaptă?
-Românii au încetat să spere din cauza politicii guvernanților, care nu iau măsuri care să întărească speranța, ci dimpotrivă, s-o diminueze. Toate actele noastre politice îi fac pe tineri să nu mai creadă că în timpul vieții lor vor trăi într-o societate locuibilă. Cum se spune în Biblie: ”Să facă țara cu putință de locuit”. Problema care se pune este: „Dacă rămân aici ca să-mi cresc copiii, care ar fi probabilitatea să prind o societate normală, în care copiii mei să se dezvolte normal?!” Exodul acesta se explică prin așa-zisa probabilitate subiectivă pe care fiecare individ și-o calculează în funcție de cunoștințele pe care le are și conform celor pe care le vede zilnic la TV sau le aude la radio. Clasa politică a demotivat românul să rămână în România. Și să-și crească copiii aici. Scade speranța și scade certitudinea. În România, speranța nu a murit, dar zace; e undeva între viață și moarte. Când o ţară intră pe mâna unor iresponsabili, aleşi de nişte iresponsabili şi promovaţi de alţi iresponsabili, totul se duce de râpă.
- Toți pol i t i c i e n i i au în discurs ideea împrospătării clasei politice, însă pare că ”reforma” – vorba lui Caragiale – e sublimă, dar lipsește cu desăvărșire.
-Pentru că ei nu-și dau seama, săracii, în ignoranța lor, că ei sunt parte a problemei, nu parte a soluției. Observați că doamna Dăncilă vorbește de reformă, restructurare, mai schimbă câte un ministru. Bun, dar tu de ce nu pleci? Nu pleacă pentru că se crede legitimă acolo unde e, crede că poate ajuta țara, ea chiar crede că poate să facă ceva bun pentru partidul ăla. Oamenii ăștia, dacă nu s-au confruntat cu o altă cultură politică, nu pot să priceapă în ce mizerie stau. Și se cred legitimi și au impresia că cei din jurul lor sunt în neregulă. Aproape toată clasa politică actuală ar trebui înlocuită. S-a schimbat societatea, s-a schimbat lumea, vine generația digitală, tinerii de azi vor avea meserii care nici nu existau pe vremea când era doamna Dăncilă la școală.
- Nominalizați trei lideri ”terminați” politic. Argumentați, vă rog!
-Tăriceanu e unul dintre ei. Se crede performant, competitiv și nu-și dă seama cât este de expirat, ca stil de gândire, ca stil cognitiv, ca stil comunicațional. Tinerii care vin la vot se uită la el și îi umflă râsul. Nu are nicio șansă să continue. Ăștia sunt oameni ridicoli, care nevăzându-se din afară nu-și dau seama ce loc ocupă într-o situație și ce rol le revine. Și atunci devin penibili. Doi: Viorica Dăncilă. Nu are niciun viitor politic pentru că nu are discurs personal. E o făcătură, aparatul unui partid a produs o chestie care le-a prins bine pe vreme de ploaie. Și trei: nu-l văd crescând pe Ludovic Orban. Eu am sperat tot timpul că va sări pârleazul spre popularitate, spre încredere. Nu reușește. Nu are acel ingredient care asigură credibilitatea și, mai ales, simpatia.
- Un exemplu de politician român simpatic?
-Știți care este produsul final în toată politica asta de gestionare a imaginii publice (a unei persoane, instituții, țări)? Credibilitatea! E valoarea fundamentală, e „perla coroanei”. Când Traian Băsescu făcea comunicare electorală – pentru primăria Bucureștiului sau președinție – mă uitam la el și vedeam că atrage. De ce? Știa să strige! În opoziție cu Adrian Năstase care vorbea liniștit, ca un om construit de un aparat de stat și de partid. Traian Băsescu părea revoltat. El a putut să intre în rolul justițiarului și să dea speranțe unor oameni dezamăgiți de sistemul politic pentru că știa să strige. În momentul în care strigi, transmiţi că ești ingidnat, ești revoltat, că nu mai suporți așa ceva, iar oamenii se regăsesc în tine. Dacă mai ești și simpatic, ești ca și ales.
- Dacă tot l-ați menționat pe președintele PNL, ce credeți că aduce nou venirea lui Rareș Bogdan în partid?
-Acel tip de discurs care corespunde sintagmei „partid naţional”. Fiind ardelean, fiind un produs al şcolii clujene, Rareș Bogdan pare mai îndreptăţit decât Klaus Iohannis să vorbească despre interesul naţional, despre viitorul naţiunii române, despre sentimentul de demnitate naţională. Nu că eu nu l-aş considera pe Iohannis un patriot autentic doar fiindcă nu este etnic român, dar pentru mulţi, care confundă patriotismul cu naţionalismul, acest lucru reprezintă un handicap. Şi, în unele situaţii, chiar este: cum ar suna în gura domnului Iohannis expresia „mândria de a fi român”? La fel de straniu ca sintagma „românii mei”, pe care i-a recomandat-o nu ştiu ce consilier neinspirat. Aşadar, în plan discursiv va putea exista o diviziune a muncii: Rareş Bogdan va acoperi sintagma „partid naţional”, iar Klaus Iohannis va acoperi sintagma „partid liberal”. Campania electorală a PNL va putea funcţiona ca un motor în doi timpi, adresându-se unor segmente de electorat diferite şi acoperind o arie mult mai mare decât până acum.