Ajunse la mine prin intermediul internetului, cuvintele unei americance au reușit să-mi redea ceea ce îmi fusese furat de către politicieni: mândria de a fi român.
Ajunse la mine prin intermediul internetului, cuvintele unei americance au reușit să-mi redea ceea ce îmi fusese furat de către politicieni: mândria de a fi român.
Maya Donenfeld trăiește în zona rurală a sta tului New York, îm preună cu soțul și cei doi copii ai lor. Este designer, iar pasiunea sa pen tru frumos se concretizează în obiecte artizanale pe care le comercializează prin inter mediul unui magazin online și al unui blog personal (www.mayamade.com).
Așa am aflat de Maya: citind ce a scris pe blog în 19 februarie, ziua în care Beverly Hope, bunica sa, a împlinit 88 de ani. „Astăzi sărbă toresc ziua de naștere a per soanei care mi-a influențat cel mai mult viața: bunica mea. (...) Plănuiesc ca, la un moment dat, să scriu o carte despre cele trei generații de femei din familia mea, începând cu Bev și fantastica ei viață. (...) Străbunicul meu a imigrat din România, la vârsta de 5 ani. Și-a croit drum în noua sa ţară vânzând mănuși. În anii Marii Recesiuni, mănuşile care să le țină cald copiilor au continuat să fie o necesitate. Străbunicul meu a pros perat. Și a dăruit propriului copil tot ceea ce el nu a avut vreodată. În calitate de vânzător, a călătorit peste tot în lume, trimițând acasă cele mai bune haine și cadouri pentru fiica lui dragă. Bunica mea ar fi putut să devină cu ușurință o răsfățată, dar a fost învățată să prețuiască și să aprecieze faptele și oamenii. Când a împlinit 13 ani, tatăl ei a decis că ea trebuie să vadă lumea pentru a fi martora modului în care alți oameni trăiesc. Și astfel a început o călătorie în jurul lumii care i-a schimbat viața.”
Și astfel, citind ce a scris Maya și privind fotografiile unui jurnal de călătorie scris în 1934, am început să mi-l imaginez pe străbunicul său. Și mi-am dat seama că astăzi, la fel ca atunci, românii doresc să muncească pentru a le oferi copiilor tot ce poate fi mai bun. Și că, la fel ca atunci, încercăm să îi învățăm să prețuiască faptele și oamenii. Și, mai ales, mi-am dat seama că noi, românii, așa suntem. Și că, oriunde în lume, nu are de ce să ne fie rușine.