Datorăm cu toţii nişte laude târzii fostului premier şi guvernului său (SAR i-a lăudat chiar atunci când a fost cazul, dar în paranoia PSD-istă nu intrau decât două categorii: ăia cumpăraţi, ai lor 100%; toţi ceilalţi, duşmani şi răuvoitori).
Când au predat cheile de la hambar în 2004, finanţele ţării nu aveau găuri majore. Dincolo de păcatele sale ştiute, care l-au răpus electoral, premierul Năstase a asigurat o bună disciplină macro, chiar în anul cu alegeri, când am auzit mai puţine aberaţii bugetare decât în 2007.
Îmi amintesc cu nostalgie de Mihai Tănăsescu, care ne-a lăsat un deficit de doar 1%. Nu idealizez fosta echipă PSD. Motivele pentru care Năstase ar fi luat proiectele de lege scornite recent de social-democraţi şi le-ar fi făcut guler iniţiatorilor sunt simple: se aştepta să câştige alegerile, să stea la Cotroceni cel puţin patru ani, iar cabinetul său să guverneze între 2005 şi 2008 într-o atmosferă de relativ echilibru macro, că atunci merg bine şi învârtelile private micro.
Dar grija lui să nu-şi bată singur cuie în talpă a fost bună şi pentru ţară. Realizăm acum că, la vremea aia, Năstase era singurul şef de partid care chiar avea planuri pentru 2008 şi după. Iată încă o lecţie că instituţiile sunt uneori mai importante decât firea omului.
Cu un orizont de timp lung, Năstase a fost mai chibzuit. Dacă ar fi ştiut că pleacă în câteva luni, credeţi că-i era greu să spargă puşculiţa în 2004 sau să arunce în populaţie cu bani inexistenţ i? De aia în democraţie s-a inventat separaţia putere - opoziţie şi moţiunea de cenzură: ca să penalizeze un guvern căruia viziunea i s-a scurtat odată cu procentul în sondaje.
Când e clar că nu te mai alegi, îţi fuge mintea la prostii, dar opoziţia, ştiind că va plăti oalele sparte, te dă jos înainte să strici mare lucru. Creativi cum suntem, noi am găsit însă leac şi la asta. Astăzi în România, prin mişcări halucinante care au confuzionat spectrul, s-a ajuns ca guvernul şi 80% din parlament să nu mai aibă şanse în următoarele alegeri.
Ca atare, a apărut o convergenţă de interese între (1) tabăra PNL, guvernând conform principiului după noi potopul, orice lună în plus fiind un răgaz bine-venit; şi (2) PSD, PC plus alţi mărunţei, care merg pe ideea anarho-troţkistă „cu cât e mai rău, cu atât e mai bine“.
Ultimii profită de slăbiciunea celorlalţi şi perforează bugetul, doar-doar o crăpa mai curând, amanetând viitorul unei guvernă ri ce nu va fi a lor. Primii acceptă orice, că nici a lor nu va mai fi. Vezi mărirea pensiilor, trecută cu încălcarea regulilor de legiferare (n-avea fundamentare), când PSD şi guvernul au strigat în cor că e OK, există resurse.
Halucinantele explicaţ ii ministeriale au ţinut pe caniculă, cu lumea uşor insolată, dar acum la legea bugetului nu mai merge ca în folclor, doar cu creaţie orală. Aici se va vedea gaura de 2% din PIB, aşa că PSD a schimbat macazul şi recunoaşte că, de fapt, nu sunt bani de pensii: deputaţii lor au ieşit la televizor şi au cerut majorarea TVA (dar şi micşorarea TVA la alimente - ce contează, lipsa de logică n-a omorât pe nimeni) şi renunţarea la cota unică (una dintre cele mai reuşite reforme de după 1989, care a adus mai mulţi bani la buget decât putuseră guvernele anterioare cu impozitul progresiv).
PNL-iştii n-au mai zis nu la fel de apăsat ca înainte. Dar nu e destul: Geoană vrea să acopere bâlba de la moţiune cu iniţiativa fenomenală de a devansa mărirea pensiilor şi de a urca cheltuielile de sănătate de la 4% la 7% din PIB. Dintr-un foc, într-o singură vară, bugetul sare în sus cu 5% din PIB - şi să vedem ce mai apare când intră în parlament.
Acum el face în total cam 32-33% din PIB (adică din ce produceţi dv. pe an, statul raşchetează cam o treime), dar graţie coaliţiei informale PNL-PSD va sui către 40%. Asemenea creştere abruptă este de neconceput în ţări normale şi e îndoielnic că poate fi absorbită de administraţie: vezi cum merg proiectele de investiţii, că subvenţii sociale e uşor să împarţi. Dar ce contează, nu vor mai fi ei la putere să dea explicaţii.
Năstase a fost un manager bun, întărind disciplina bugetară şi de aparat pentru a-şi acoperi derapajele cu statul de drept şi a-şi maximiza câştigurile pe termen - credea el - lung. Cu el, ştiai cine decide şi cine răspunde, inclusiv pentru prostii.
Ăstora de acum, putere şi opoziţie amestecată în ceaţă, li s-au mai ofilit pârghiile de abuzat justiţia, dar se poartă cu bugetul ca unul de 19 ani cu o maşină închiriată ce trebuie dată mâine înapoi. Aşa ne-a fost nouă norocul: când e Tanda, nu e Manda, şi invers.
Vă amintiţi vorba premierului ungar Gyurcsany: „V-am minţit dimineaţa, la prânz şi seara“? Îl apreciez pentru curajul sincerităţii; sunt curios dacă Tăriceanu şi Vosganian o să-l aibă vreodată. Între timp, am impresia că trebuie să ne schimbăm încet-încet economiile în euro.