Mihaela Nunweiller a povestit pe contul de Facebook o întâmplare petrecută la un meci jucat de Dinamo pe teren propriu. Lică Nunweiller și Ion Nunweiller, nume grele în istoria clubului din Ștefan cel Mare, au fost umiliți de Cristi Borcea, pentru că fostul finanțator nu i-a lăsat să vadă partida respectivă de la loje.

„Ultima dată când tatăl meu cât o minune a mers pe stadionul Dinamo (eu l-am însoțit atunci), invitat fiind, împreună cu fratele lui Nelu, de un fost conducător al clubului la tribuna oficială pentru nu știu ce meci important, Borcea a considerat să ne alunge de acolo ca pe niște câini pripășiți, după ce abia ne așezaserăm pe scaune.

L-am și auzit pe Borcea spunând, era doar cu două rânduri de scaune mai sus, înainte să vină un agarici (n.r – termen de argou care înseamnă tâmpit) trimis de el să ne ridice și să ne alunge la peluză: Cine-s, bă, fosilele alea în tribuna mea? Ia, la peluză cu ei!

Din momentul ăla, când ne-am ridicat și eu cu tata am plecat direct acasă, tatăl meu nu s-a mai uitat la niciun meci al lui Dinamo, nici măcar la televizor. Până la sfârșitul vieții lui. Nelu, fratele lui, a ales să se ridice și să se mute la peluza unde l-a trimis Borcea. Tata nu a reușit până în ultima clipă să îi înțeleagă fratelui lui mai mare alegerea. Sau poate că a făcut-o, dar niciodată nu a comentat-o. Și nici nu i-a iertat-o.

În schimb, tata și-a închis sufletul pentru totdeauna într-o suferință care l-a măcinat până a închis ochii.  Parcă-l aud cum spunea mereu: Tată, Dinamo a fost viața mea la fel de mult cum sunteți voi și mama!  Acolo am crescut și m-am format ca sportiv, ca om! Acolo mă duceam ca acasă!  Ce am ajuns, tată, să vină unu' care n-a dat o dată cu piciorul în minge și să mă arunce ca pe un dinte stricat de unde eu mi-am spart capul de atâtea ori și mi-am rupt picioarele pentru clubul ăsta!?. Și de fiecare dată avea lacrimi în ochi. Nici nu le mai ascundea.

Tata a plecat pe steluța lui neîmpăcat, deși, la ceva timp după întâmplarea asta, au încercat alții din conducerea clubului să-i dreagă suferința cu nu știu ce premiu de recunoaștere a meritelor, pe care au vrut să i-l înmâneze înaintea unui meci. Tata a refuzat categoric. Nu s-a dus și nici nu le-a deschis poarta când au venit cu premiul la el acasă.

Știu că tatăl meu cât o minune a plecat din lumea asta mâhnit, cu o piatră pe sufletul lui frumos și bun, cum nu ar fi meritat nimeni.  Și pentru asta l-am urât și detestat pe măscăriciul ăsta analfabet! Și mi-am dorit să i se înfunde într-o bună zi! N a durat mult. A venit ziua când Borcea a fost umilit, încătușat și aruncat în pușcărie. A fost ziua când am simțit că tatălui meu îi șterge Dumnezeu toate lacrimile curse și toată durerea din suflet. M-am bucurat. Mult și tare. Știu, sună inuman și nedemn de mine. Dar asta am simțit.

Plus o dorință puternică ca individul ăsta să-și aducă aminte că a rănit un suflet de om bun care nu i-a făcut niciodată nimic rău, dimpotrivă, i-a lăsat și denumirea de câinii roșii, care îi aparținea de drept, și nu l-a dat în judecată când individul a înregistrat-o la OSIM fără măcar să îl înștiințeze, nicidecum să îi ceară voie.

Nu cred că a regretat vreodată umilirea la care l-a supus pe tatăl meu. 
Nu cred că a realizat vreodată că i-a smuls tatălui meu o bucată mare din sufletul lui. Nu cred că o astfel de spoială de om ar putea avea vreodată remușcări sau păreri de rău. Pentru că este genul care face doar umbră degeaba pământului.  Da, fie, el mai face și copii.  Sper doar să nu îi semene!

Dar știu că eu, acum, când am aflat că individul ăsta intră iar la pușcărie pentru 5 ani, am avut o strângere de inimă. Și nu de bucurie! Pentru că asta cred că face diferența între mine, fata tatălui meu minunat, și el, un oarecare!”, a scris Mihaela Nunweiller.

Te-ar putea interesa și: