Acțiunile armatei turce în nordul Siriei și epurarea kurzilor favorizează restaurarea puterii jihadiste și perpetuarea conflictului în Orient.

În vreme ce majoritatea privirilor occidentalilor erau fixate pe enclava ocupată de opoziția islamo-jihadistă în Ghouta orientală, armata turcă își continua ofensiva mai la nord, în cantonul kurd Afrin. Aviația și artileria lui Erdogan lovesc orașul și trupele sale sunt foarte aproape de a momentul lansării asaltului final.

Dacă, din punct de vedere tactic, lupta din zona urbană le-ar putea permite kurzilor sirieni să reechilibreze raportul de forțe, este evident că o cădere a Afrinului ar avea consecințe umanitare tragice.

De altfel, se pare că armata siriană și-a limitat sprijinul pentru milițiile kurde pentru că nu au reușit să obțină compensațiil teritoriale în provincia Deir EzZor.

Tentativele ruso-siriene pe malul stâng al Eufratului, acolo de unde au plecat întăririle pentru Afrin, au fost stopate de coaliția americană.

În ceea ce privește aviația lui Bashar Al-Assad, ea nu se poate măsura cu forțele aeriene turce, dacă nu primește sprijin de la ruși.

La nivel strategic, situația este și mai gravă. A lăsa armata turcă să coboare de-a lungul frontierei sale cu Siria echivalează cu a oferi Ankarei un ascendent în Orientul Mijlociu. Cu milițiile jihadiste locale, pe care crede că le manipulează dar care sfârșesc întotdeauna prin a-i scăpa, armata turcă își asumă riscul de a întreține la nesfârșit acest război civil sirian.

Pentru a evita ca aceste cuceriri militare ale Turciei să nu degenereze în conflagrație regională, ar trebui să se depună toate eforturile pentru restabilirea suveranității Siriei în întreaga sa diversitate.

Într-adevăr, cine poate crede că Erdogan, îmbătat de tentațiile sale imperiale, se va retrage singur și fără compensații, odată încheiată epurarea anti-kurdă?

Din 1974, în nordul Ciprului, armata turcă este tot acolo, făcând imposibilă reunificarea insulei.

Conducătorul islamo-naționalist turc practică politica externă așa cum practică și politica internă: prin lovituri de forță.

Oprimați în Anatolia, este nevoie ca și în Siria kurzii să fie brutalizați?

Anatomia kurdă nu este o opțiune, este o necesitate politică.

Complezența occidentală (dar și rusă) față de „Sultan” trebuie să înceteze imediat înainte de a fi prea târziu. Excluderea Turciei din NATO este o măsură care trebuie de urgență avută în vedere la Bruxelles.

Pentru că Turcia este aliată indispensabilă în NATO,în cadrul unei reactivări absurde a Războiului Rece cu Rusia, suntem incapabili să exercităm presiuni asupra ei?

Niciodată avar cu provocările verbale, Erdogan i-a admonestat pe aliații săi atlantiști și a criticat lipsa de acțiune a NATO față de agresiunea kurdă.

Lipsă de acțiune vinovată, într-adevăr. Însă lipsă de acțiune în fața jihadiștilor lui Erdogan care amenință să le ia beregata kurzilor în timp ce trupele noastre fac liniștite manevre în câmpiile din țările baltice.

Totuși, un simplu perimetru de interdicție de survol („no fly zone”) le fusese impus turcilor de-a lungul întregului război din Siria, de ruși (din Latakia) sau de americani (de la baza lor turcă de la Incirlîk).

Kurzii, care au rezistat eroic în fața ISIS, la Kobani și în alte părți până la cucerirea capitalei jihadiștilor – Raqqa – sunt astăzi abandonați.

Dacă NATO nu acționează, înseamnă că vrea să redea trupelor ISIS controlul asupra Raqqa.