Provincia Idlib din Siria a devenit epicentrul confruntării pentru Siria și, totodată, epicentrul intereselor pentru controlul întregului Orient Mijlociu.

După întâlnirea tripartită ratată de la Teheran, între Rusia, Turcia și Iran – așa numitul format Astana – a devenit foarte clară miza părților aflate în conflict dar și poziționările diferiților actori de pe teren. Iar Idlib-ul, prin postura sa de regiune unde se intersectează interesele și prezența militară directă a tuturor actorilor globali și regionali majori, se anunță un adevărat Sarajevo pentru lansarea confruntării unui al Treilea Război Mondial, derulat în provincia siriană, acolo unde orice incident poate escalada și arunca în aer relații deja tensionate între actorii din regiune: SUA, Turcia, Rusia, Iran, cu precădere.

 

Rusia a pierdut definitiv Turcia, aliniată cu aliatul american cu care patrulează împreună în Manbij, dar și cu care împărtășește ideea că orice atac asupra provinciei e un atac asupra intereselor americane și turce, asupra pozițiilor de plecare în viitoarele negocieri ale păcii din Siria și a pozițiilor de putere în Orientul Mijlociu. Erdogan rămâne formal blocat în trilaterală, spațiul de angajare cu Rusia și Iran, dar refuzul abrupt primit pentru o formulă de încetare a focului și condițiile imposibile pe care trebuie să le realizeze pe teren îi arată adevărata poziție în trilaterală, de perdant, pe seama căruia se fac jocurile. I se cere imposibilul pentru respectarea minimelor sale interese: despărțirea civililor de combatanți, ai opoziției pe care o susține de islamiștii din Tahrir al-Sham, care rămâne cea mai puternică organizație din zonă, cu circa 10.000 de combatanți între care jumătate luptători străini din grupul Hurras al-Din, legat de fostul Front al Nusra, afiliat Al Qaeda.

 

Între timp, pe teren au început bombardamentele în sudul provinciei, bombardamente purtate de trupele ruse și pro-Assad, cu aviația și artileria. Deja peste 30.000 de oameni au părăsit ariile bombardate, iar începutul violenței a determinat o reuniune de urgență, a doua în 4 zile, pe tema situației din Siria, în Consiliul de Securitate al ONU. Iar acuzațiile sunt extrem de clare: ambasadorul SUA la ONU, Nikky Halley, a acuzat Rusia, Iranul și regimul al Assad că nu se gândesc la o soluție politică pentru Siria, ci acțiunea lor vizează pur și simplu actul egoist și laș de a distruge militar provincia, spre a o prelua la zestrea lui Al Assad, indiferent de suferințele create și de baia de sânge produsă.

 

Acțiunea din Idlib nu e deloc ușoară. Trupele rebele de pe teren reunesc toate categoriile de oponenți ai lui Al Assad care nu au fost de acord să-i recunoască autoritatea, ba au ales să se mute fie și a patra oară în cei 7 ani de război, în zona liberă. Fiind ultima provincie sub control rebel – punem aici deoparte zona kurdă din Estul Eufratului, unde Forțele Democratice Siriene, susținute de SUA, controlează regiunea – bătălia se anunță sângeroasă, mai ales că aici se află de două ori mai multă populație ca înainte de război, cu peste 1,5 milioane de refugiați și un million de copii din cei 3 milioane de locuitori actuali. Atacul de orice factură în această zonă de dezescaladare, de deconflictualizare, menită să fie una stabilă, fără război direct, până la negocierea păcii, ar duce la o baie de sânge, act costisitor și pentru Rusia.

 

Rusia acoperă aerian ofensiva pro-Assad, bămbardând provincia violent din aer, în timp ce artileria regimului o face de la sol. Trupele terestre sunt asigurate de companiile militare private ruse precum Wagner și de milițiile pro-iraniene șiite, începând cu Hezbollah, cu miliții șiite irakiene, luptători yemeniți și mai ales trupele speciale ale Gardienilor Revoluției din Iran. O combinație letală, dar care se confruntă cu trupe de opoziție bine pregătite, chiar dacă nu dotate cu armament greu pe măsură, forțe capabile să aducă pierderi importante și susținătorilor lui Assad care, din 2015, când era pe punctul să capituleze, pierzând războiul, azi așteaptă cu nerăbdare să clameze Victoria cu orice preț.

 

Partea cea mai gravă rezidă în prezența pe teren a trupelor turce – cu arsenal de material greu relevant adus și armata masată la frontiera din apropiere – și trupe speciale americane, care antrenează diferitele grupuri ale opoziției, peste 2000 de militari americani. Aici rezidă posibilitatea creării unui declanșator de confruntare care să escaladeze în conflict deschis între puterile relevante globale și regionale. Orice incident între trupele părților poate escalada în mod exploziv în război.

 

În plus, Turcia începe să joace un rol tot mai important în conflict, nervoasă și pe presiunea pe care o suportă de la Rusia, după ultimele exerciții navale masive din Estul Mediteranei ce dublează presiunea venită prin militarizarea Crimeii, în Marea Neagră. Ignorarea sa și nerespectarea pozițiilor sale l-au făcut pe președintele Erdogan să aibă cele mai ofensive declarații, subliniind că Turcia nu va sta cu mâinile în sân în fața unui atac în Idlib și că Turcia e obișnuită să câștige în luptă și nu la masa verde marile victorii. Dacă adăugăm această poziție avertismentelor occidentale – americane, franceze și britanice, cu precădere – împotriva unui atac chimic, dar și avertismentului ambasadoului Halley împotriva unui atac de orice factură în Idlib, putem vedea clar poziționările pe teren și perspectiva unei confruntări dure, deja în curs.

 

Există experți care vorbesc despre faptul că  Rusia nu va accepta varianta unui blitz krieg, pentru că nu-l poate duce, nu are suficiente trupe pe teren, Iranul nu vrea să se mai angajeze cum a făcut-o deja și costurile pot fi impresionante și simbolic, prin baia de sânge produsă. Assad dorește să proclame victoria cât mai repede și să epureze sectar sunniții din regiune, pe care să-i alunge în Turcia și, eventual, de acolo în Europa, totul pentru a schimba compoziția viitorului stat,  în care allawiții și aliații săi să nu mai fie în inferioritate și în minoritate. Iar SUA își evaluează opțiunile, a fixat țintele, vorbește despre distrugerea forțelor aeriene siriene care ar urma să se adauge unui adevărat cilcon dacă intervine militar, amenințând cu distrugerea capabilităților siriene și a centrelor de comandă și control, dar, voalat și cu distrugerea oricărui atacant la adresa trupelor sale, de unde creșterea riscului confruntării directe ruso-americane. O furtună perfectă.