Desi sublimate, relatiile pe care le intretin, ca regizor, cu partenerii mei de joc sunt, mai inainte de toate, pasionale.
Nu ma feresc de acest tip de raporturi deoarece nutresc convingerea ca ele ma indeparteaza de capcanele narcisismului. Adevaratii purtatori de frumusete sunt, pentru mine, ceilalti. Ceea ce vad, finalmente, in oglinzile scenei nu e nicidecum chipul meu, ci acela, halucinat multiplicat, al iubirilor mele”, spune Mihai Maniutiu in volumul „Despre masca si iluzie”, lansat recent la Bookfest.
„Orice oglinda trebuie sa se sparga atunci cand actorul isi priveste chipul in ea: aceasta oglindire sfaramata e portretul lui adanc”, adauga regizorul. Autorul porneste in cautarea actorului, cunoaste magia saltului si vede adevarul iluziei, cauta corpul in enigma mastii sau priveste scena ca pe „imago mundi”. Poate cel mai erudit regizor de la noi nu e la prima incercare literara, desi aceasta carte s-a nascut din teza sa de doctorat.
Va mai recomand volumul dramaturgului Vlad Zografi, „America si acustica”, aparut tot la Humanitas, le fel ca si cartea lui Maniutiu. In cazul cartii lui Zografi, va veti delecta pe langa piesa care da si numele cartii cu alte patru texte memorabile: „Atelier”, „Curatenie”, „Crima din strada Uranus” si „Domnul vrea sa stie tot”.
„De vreo 25 de ani mi-am dorit sa scriu o carte care sa se numeasca „America si acustica”. De fapt, cartea asta chiar a existat, intr-un singur exemplar. Eram student la fizica si, neavand cursurile litografiate, petreceam cateva ore pe saptamana in biblioteca facultatii.
Cand, intr-o buna zi, am luat din raft cursul de mecanica si acustica, n-am observat decat ca, in loc de hartanitul exemplar brosat dintotdeauna, tineam in maini o carte legata intre coperti tari. Si atunci am vazut ca pe pe cotor scria, cu litere argintii, ceva neverosimil si minunat: „America si acustica”. Acum vreo 25 de anii insa, in linistea din biblioteca am inceput sa rad.
Intre timp, rasul acesta, ca un sunet fundamental, a devenit unul interior, ingropat sub gravitatea zilelor. Cu cat aberatiile-orori traite si vazute se adunau, fara sa-mi dau seama, in subteran rasul se limpezea. Pana cand a iesit la suprafata in piesele din „America si acustica”„, marturiseste autorul.
Zografi, care are mai multe piese puse in scena, a mai publicat proza, dar si teatru, din care cu siguranta va mai amintiti „Regele si cadavrul” sau „Viitorul e maculatura”. Regizorul Mihai Maniutiu a mai scris eseuri si povestiri onirice si i-au mai fost publicate doua studii de teorie teatrala, „Redescoperirea actorului” si „Act si mimare”.
In volumul „Cercul de aur”, eseurile sale analizeaza tema puterii la Shakespeare. Regizorului i-au fost dedicate si trei albume monografice: „Trilogia Dublului” (1997), „Maniutiu. Imagini de spectacol” de Cipriana Petre-Mateescu (2002) si, recent, „Dansand pe ruine”, de Dan C. Mihailescu (2006).