Deşi în Sibiu mai trăiesc doar 2.500 de saşi, zestrea germană este mândria prezentului.
A fost întâi Villa Hermanni. Primii colonişti germanofoni, flamanzi şi mozelani, au întemeiat pe malurile râului Cibin această aşezare, la începutul secolului al XII-lea. Se va numi mai târziu Hermannsdorf (atestat la 1223), iar, mai apoi, Hermannstadt (atestat la 1366). Populaţia românească îi va spune simplu Sibiu.
Val de emigrări după Revoluţie
În zilele noastre, populaţia de etnie germană se află, ca număr de reprezentanţi în Sibiu, numai pe locul al treilea, după cea română şi maghiară. Practic, conform ultimului recensământ, doar 2.500 de sibieni s-au declarat ca fiind de etnie germană, adică mai puţin de 2% din totalul populaţiei municipiului.
Cel mai masiv val de emigrare a avut loc imediat după Revoluţia din 1989, pe care Paul Philippi, preşedintele de onoare al FDGR (Forumul Democrat al Germanilor din România), îl descrie în cartea „Istorie & Perspective“ ca pe o cotitură: „Pentru unii, decişi să emigreze şi care deja străbătuseră purgatoriul «depunerii» (n.r. - «depunere » era termenul pentru înaintarea cererii de emigrare), ea a fost semnalul pentru plecarea rapidă în Germania. Au declanşat astfel o avalanşă care i-a luat cu ea şi pe mulţi indecişi în acel moment“. Saşii au lăsat în urmă locuinţe, prieteni, vecini, luând calea exilului. Unii dintre ei revin acum, pentru a-şi deschide afaceri sau a-şi căuta o locuinţă de vacanţă.
Zestre istorică
Cu toate acestea, deşi rareori mai auzi pe străzi vorbindu-se germană, Sibiul rămâne un oraş care păstrează şi se mândreşte cu zestrea sa istorică. Nici nu s-ar putea altfel, şi numai dacă ne gândim la arhitectura întregului centru vechi: Biserica Evanghelică, terminată la începutul secolului al XVII-lea, Turnul Sfatului, prăbuşit la 1586 şi reconstruit doi ani mai târziu, Palatul Brukenthal, acum muzeu, cea mai reprezentativă clădire a Sibiului vechi, construită între 1778-1788, sunt numai câteva exemple.
Întreg centrul istoric este un ansamblu de arhitectură impresionant, mărturie a civilizaţiei săseşti. Mai mult, Sibiul mizează şi în prezent pe istoria sa. Din 2000, sibienii şi-au ales primar de etnie germană, iar din 2004 şi Consiliul Local este dominat de reprezentanţ i ai FDGR. Cel mai cunoscut lider al saşilor români, Klaus Johannis, nu se sfieşte să declare, în aceeaşi carte, că „dacă vreun membru ar fi pronosticat în 1996 care va fi rolul politic al FDGR la Sibiu în 2004, mulţi l-ar fi considerat un visător“.
Întâlnirea anuală În fiecare an, saşii transilvăneni răspândiţi prin Europa se întâlnesc în judeţul Sibiu. Dacă până anul trecut saşii petreceau la Biertan, una dintre cele mai vechi aşezări săseşti din România, anul acesta întâlnirea a avut loc, la mijloc de septembrie, chiar în Sibiu, Capitala Culturală Europeană a lui 2007.
Cu muzică, dansuri şi mâncare, şapte sute de saşi au petrecut în Curtea Bisericii Evanghelice, întinzând tarabe cu obiecte tradiţionale, de la ceramică până la broderii şi tricotaje, dar şi cărţi în limba germană sau mese cu bucate. Turiştii s-au amestecat cu participanţii din grupuri folclorice şi au petrecut în acorduri de muzică nemţească. Muzică de fanfară a răsunat în Piaţa Huet şi în Piaţa Mare, iar pe terase se auzea vorbindu-se din plin în germană, ca în urmă cu mulţi ani.
Pe lângă saşi, au participat şi şvabi, fiind invitaţi, ca întotdeauna, nu numai saşii transilvăneni, dar şi membri ai comunităţilor germane din celelalte regiuni ale ţării, din Banat, Satu-Mare, Bucureşti sau din Bucovina. De acum înainte, întâlnirea va avea loc în fiecare an în alt loc. Deşi în Sibiu mai trăiesc doar 2.500 de saşi, zestrea germană este mândria prezentului
ARTĂ
Emigrarea saşilor transilvăneni în Germania este subiect de cărţi şi de filme. Cea mai recentă premieră cu această temă a avut loc în vară, fiind vorba de filmul „Cocoşul decapitat“, o coproducţ ie România/Germania în regia lui Radu Gabrea şi a lui Marjan Vajda, bazat pe romanul scriitorului sibian Eginald Schlattner. Filmată în Sibiu, Mediaş şi Agnita, producţia spune povestea a patru adolescenţi, care ilustrează destinul comunităţii săseşti din Transilvania. La fel, documentarul „Atingerea pământului“, de Eva Stotz, o producţie Germania/România din 2004, prezentat la Astra Film Fest, analizează problema emigrării saşilor transilvăneni, cu momentul critic de după Revoluţie, când majoritatea populaţiei săseşti a decis să părăsească România şi sate întregi au fost abandonate.