A dobândi sfințenia nu este un lux, spunea Mitropolitul Ierόtheos al Nafpaktei în cartea sa despre Sfântul Calinic al Edesei 1 , ci o necesitate vitală. E singura miză care merită toate eforturile, iar ratarea ei, singurul pericol pe care trebuie să-l iei în calcul.

Mítsos a învățat teologia din slujbele Bisericii, alături de bunicul său, ajutând în sfântul  altar. Așa a înțeles că preoția nu se deprinde din cărți, nici la universitate, ci prin participarea la viața Bisericii, după cum nici doctorul nu devine doctor doar citind cărți de medicină, ci făcând practică la căpătâiul bolnavilor. Lângă bunicul său a învățat cum se poartă un preot cu oamenii, a deprins tipicul Bisericii și cântările de la strană. Papa-Atanasie îi spunea, de pildă, să psalmodieze lin și cu mintea la rugăciune.

Întrucât biserica era departe, Părintele săvârșea slujbele celor șapte Laude într-o încăpere special amenajată acasă. Aduna toată familia, iar pe nepoți îi punea să citească Pavecernița, Miezonoptica, canoanele Utreniei, catismele Psaltirii, și să bată metanii. Cel mai mult citeau la strană Constantin, viitorul Mitropolit al Didimotihosului, și Mítsos, viitorul Mitropolit al Edesei.

După cum însuși povestea, Mítsos citea prea repede la strană, din pricina vârstei, dar și a graiului local. Iar bunicul îl mustra, corectându-l. Așa a învățat să citească în duh bisericesc, liniștit și cu luare-aminte, iar mai târziu, cleric fiind, avea un fel de a citi care te adâncea în noima cuvintelor.

Uneori, bunicul îi scula cu noaptea în cap la rugăciune, mai ales înainte de Sfânta Liturghie, iar dacă bunica îl mai bombănea, spunându-i că sunt prea mici pentru așa o nevoință, Papa-Atanasie îi răspundea ferm: „Nu știi tu! Așa se cuvine!”. Părintele își iubea mult nepoții și dorea ca ei să dobândească duh liturgic, păzindu-i totodată de înrădăcinarea patimilor în inima lor. Țineau cu toții toate zilele de post rânduite de peste an. Mítsos însuși, copil fiind, nu a încălcat niciodată postul, dar și când era dezlegare, masa lor era foarte cumpătată.

Mai mult decât toți frații săi, în jocurile sale copilărești, Mítsos se inspira din slujbele Bisericii. Lua tot felul de cârpe colorate și își încropea „veșminte preoțești”, pe care le purta, „slujind”. Îi aduna pe copiii de prin vecini și „săvârșea Sfânta Liturghie”. Într-un pahar punea pâine și apă și îi „împărtășea”. Din coji de lămâie își încropea o „cădelniță”, cu care tămâiá.

Își amintește cum, odată, s-a luat la vorbă cu alți copii în sfântul altar. Atunci bunicul a întrerupt slujba, l-a luat de urechi și l-a dat afară. Nu i-a mustrat pe ceilalți copii, ci numai pe nepotul său, căci nu voia ca el să le dea un exemplu prost. Atunci Mitsos s-a ascuns foarte rușinat în spatele unei coloane, și în ziua aceea nu a mai îndrăznit să se întoarcă în sfântul altar.

Această întâmplare i-a rămas întipărită în minte, și mai târziu, preot și arhiereu fiind, era preocupat să existe luare-aminte și frica lui Dumnezeu în timpul slujbelor, mai ales în sfântul altar. Astfel, vorbind despre starea pe care Sfântul Calinic o avea când slujea, Mitropolitul Ierόtheos spune că, după ce, vreme de cincisprezece ani, se obișnuise cu pacea, liniștea și străpungerea inimii pe care le vedea la Părintele său duhovnicesc, credea că așa se slujește peste tot. După trecerea la Domnul a Mitropolitului Calinic, începând să aibă și alți împreună-liturghisitori, tânărul arhimandrit Ierόtheos a fost foarte surprins să vadă că se poate sluji și cu lipsă de evlavie.

Cucernicul Părinte Atanasie a trecut prin multe greutăți în viață, pe care le înfrunta cu credință în Dumnezeu și nădejde în pronia Lui. Să amintim doar că, din cei opt copii ai săi, șapte i-au murit, nerămânând în viață decât fiica sa, Ecaterina, care avea să fie mama Sfântului Calinic.

Se spune că, atunci când a cumpărat un clopot nou pentru biserica satului, întâia oară a sunat la înmormântarea primului său copil. Dangătul clopotului îi amintea de fiecare dată și de pruncii săi cei trecuți la Domnul.

La înmormântarea lui Papa-Atanasie a venit o mare mulțime de oameni, iar slujba a fost condusă de episcopul locului, Mitropolitul Ierόtheos al Etolokarnaniei, alături de protosinghelul acestuia, Augustinos Kantiόtis, cel ce avea să devină cunoscutul Mitropolit al Florinei. Biserica a stat deschisă toată noaptea, iar sătenii și locuitorii regiunii au venit încontinuu, pentru a-și lua rămas-bun de la el.

O altă Macrina

Dar și bunica Spiridula era o preoteasa vrednică, cu viață sfântă, asemenea Macrinei, bunica Sfântului Vasilie cel Mare. Iubirea ei de oameni și primirea de străini au rămas proverbiale. Își dădea și cămașa de pe ea celor nevoiași. Îi găzduia pe aghioriții și predicatorii ce treceau prin satul lor. Îi ospăta, le spăla hainele cu multă dragoste, iar apa o arunca într-un loc curat, spunând că „acestea sunt haine de oameni sfinți”. Se ruga neîncetat, muncea rugându-se.

„Dimineața, cu mult înainte de răsăritul soarelui, se scula și se ducea să se roage într-un loc retras, la o căsuță pe care o aveau pentru oaspeți. La fel și înainte de culcare. Se spune că odată, în timpul războiului civil, un rebel comunist a intrat pe ascuns în cămara ei de rugăciune, ca să se odihnească. La ora rânduită, bunica a venit și și-a făcut rugăciunile timp de multe ceasuri în noapte. Rebelul a fost atât de impresionat, încât a înlemnit, cuprins de-o adâncă pocăință. Avea să povestească mai târziu că femeia pomenise la rugăciune atât de mulți sfinți, de care el nu auzise niciodată!

Preoteasa iubea mult mănăstirile, mai ales mănăstirea Maicii Domnului „Prusiotissa”. Îi învăța pe oameni că, atunci când mergem la mănăstire, trebuie să dăruim, nu să cerem. De aceea, „și apa pe care o bem la mănăstire trebuie să o întoarcem în lapte sau ulei”. La hram, era cea care conducea grupul de femei din sat către mănăstire. Porneau toate la miezul nopții și mergeau pe jos 12 ore. Îi lua cu ea și pe nepoți, pe care nu-i lăsa să mănânce nimic pe drum până nu se împărtășeau. Nu le dădea nici apă să bea în seara din ajun, chiar dacă urmau să meargă pe jos noaptea întreagă. Iar când, de pe-o culme, începea să se zărească mănăstirea, îi punea să facă metanii și să sărute pământul, atât de mare îi era evlavia. Bunicul, Papa-Atanasie, venea și el la mănăstire, dar ajungea cu o săptămână înainte de praznic, și în tot acest timp spovedea neîncetat.

Părinții Sfântului Calinic erau și ei oameni binecuvântați. Tatăl său, Gheorghe, era simplu și bun la suflet. Nu avea viclenie și de aceea nici nu câștiga prea mult de pe urma prăvăliei pe care o ținea în sat. Mama sa, Ecaterina, era o femeie foarte inteligentă, care făcea multă nevoință și dobândise din virtuților binecuvântaților ei părinți. Se dăruise cu totul copiilor, pe care a mers să-i ajute acolo unde au studiat sau au lucrat. Sfântul Calinic o iubea mult și se bucura nespus ori de câte ori întâlnea pe cineva cu numele de Ecaterina, căci îi amintea de mama sa.

După o asemenea creștere, alegerea de a studia Teologia a fost pentru el cel mai firesc lucru. Nici nu putea alege altceva. După examenele luate cu succes, în anul 1937 a intrat la Facultatea de Teologie din Atena. Cheltuielile pentru studii i le-a acoperit fratele său, Constantin. Cât s-a aflat în Atena, a legat prietenii cu oameni duhovnicești, dintre care doi l-au marcat profund. Este vorba de Hrisant, fostul Arhiepiscop al Atenei și întregii Grecii, cel ce a avut un rol covârșitor în încurajarea grecilor de a rezista în războiul atât de inegal cu Mussolini, iar apoi cu germanii. Acum se retrăsese de pe tronul arhiepiscopal. Dimitrie îl vizita adeseori la căsuța lui din Kipseli, un cartier modest din Atena, admirându-l pentru personalitatea și bărbăția sa. Pe chipul acelui ierarh, Dimitrie a văzut trăsăturile definitorii ale unui episcop ortodox.

A doua personalitate a fost Fotis Kontoglou, marele iconar și teolog, cu care stătea de multe ori de vorbă despre tradiția bizantină și ethosul ortodox. Dacă ținem seama de faptul că în epoca respectivă în mai toate bisericile, chiar și în Sfântul Munte, predomina pictura renascentistă, putem înțelege discernământul tânărului teolog.

La începutul lui 1942, își ia licența și se angajează ca secretar al Mitropolitului Ierόtheos al Etolokarnaniei, bun prieten cu bunicul său și care îl aștepta cu nerăbdare la mitropolie. Anii 1942-1946, în care a stat la Mesolonghi, au fost o epocă dificilă pentru greci: ocupația germană, foamete, sărăcie, persecuții, arestări, apoi a urmat războiul civil, cu urmări tragice pentru populația de la sate. Și tocmai într-o asemenea perioadă critică, tânărul teolog Dimitrios Poulos a refuzat o carieră academică, ca și bursele în străinătate, pentru a veni să ajute Biserica, norodul ales al lui Dumnezeu, ca un alt Moise, care a părăsit palatele lui Faraon și s-a dus să pătimească alături de ai săi.

De altfel, încă de foarte tânăr a avut o adâncă conștiință a jertfirii de sine, dovedind-o încă din ziua când și-a început slujirea în Biserică. În perioada imediat următoare absolvirii Facultății de Teologie din Atena, în 1944, la scurt timp după retragerea armatei germane, o nouă odisee plină de suferințe începea pentru poporul elen: un război civil devastator de patru ani între armata elenă și partizanii comuniști. În acest război își pierd viața mai bine de 500.000 de greci. Tânărul Dimitrie (numele de mirean al Mitropolitului Calinic) s-a dovedit eroul neștiut al Mitropoliei Etolokarnaniei. Își amintește cu durere de intrarea comuniștilor în Mesolonghi, când mitropolitul a fost nevoit să se retragă la Atena.

În epoca aceea, când copiii și tinerii erau expuși unei propagande agresive, Dimitrie se ocupă cu râvnă de catehizarea lor. În plin război civil, școlile catehetice din Mesolonghi au cunoscut o înflorire deosebită. Vizitează școlile publice și le vorbește elevilor, de la cele mai mici clase până la cele terminale. Era atât de iubit, încât, la o rebeliune a elevilor de gimnaziu, când profesorii nu-i mai puteau convinge să intre la ore, tânărul Dimitrie a fost singurul care a reușit să-i facă să se întoarcă în clase. Mulți dintre copiii ce frecventau atunci școala catehetică condusă de el au ajuns oameni cu poziții înalte în societate și creștini autentici.

După pilda „bunilor, biruitori mucenici”

În 1946, la 27 de ani, este chemat în armată și își servește patria aproape trei ani, într- o perioadă dificilă și plină de primejdii, fiind încadrat la „Vânătorii de munte”. Dacă ne gândim că între 1948-1949 a activat chiar în munții din regiunea Grámmo, unde aveau loc ciocniri între armata elenă și comuniști, putem înțelege greutățile prin care a trecut. Era însă un mare patriot, așa că a răspuns cu mult entuziasm. Mitropolitul de atunci al Etolokarnaniei, Ierótheos, a încercat în zadar să-l convingă să evite stagiul militar hirotonindu-se, dar Dimitrie nu a acceptat, aceasta fiind una dintre foarte puținele dăți când nu și-a ascultat duhovnicul. Bătrânul episcop s-a supărat foarte tare și i-a spus: „Bine, du-te, ca să dai de greu și să-ți vină mintea la cap!”. Dimitrie însă a considerat că este o mare cinste pentru el să-și poată sluji patria în acele vremuri.

Și-a continuat apostolatul și în armată, cu râvnă și cu retorica deja însușită. Având permisiunea superiorilor, le ținea cuvântări soldaților, mișcându-i pe toți prin maturitatea și entuziasmul său. Înainte de orice operațiune militară, se ruga cu soldații, îi îndemna să se spovedească și să se împărtășească, le citea din Sfânta Scriptură. El însuși povestește că, pe toată durata operațiunilor, deși au participat la diferite manevre militare, nici unul dintre ei nu a pățit nimic. Toți atribuiau acest lucru intervenției lui Dumnezeu, pentru că duceau o viață duhovnicească.

Când s-a întors din armată, avea deja 30 de ani și se maturizase mult. Armata îi îmbogățise experiența și, precum însuși spunea, fusese pentru el o a doua universitate. La întoarcere a adus cu el și patul de campanie, pe care avea să doarmă la Mitropolia din Mesolonghi aproape douăzeci de ani, din 1949 până în 1967, când a fost ales episcop. Le spunea alor săi: „Tovarășii mei duc în continuare greul luptei, iar eu să trăiesc în huzur?”.

Și-a luat cu el patul soldățesc și la Edesa, unde fusese ales mitropolit, dar, înainte de întronizare, rudele i-au cumpărat un pat normal, nu foarte comod. De aceea, familia lui spunea, glumind: „Odată ajuns mitropolit, nu s-a schimbat deloc. Singura schimbare este că de la pat pliant a trecut la pat normal”. Camera în care locuia la Mitropolia din Mesolonghi era foarte mică, cât să-i intre patul soldățesc, un dulăpior și o măsuță.

După ce fratele său este ales Mitropolit de Didimótihos, bătrânul Mitropolit Ierótheos insistă din nou să-l hirotonească pe Dimitrie, pentru a-l înlocui pe Constantin în slujirea de protosinghel. Acesta a socotit atunci că era voia lui Dumnezeu și, bucurându-se de dragostea mitropolitului său, de susținerea clericilor și de marea prețuire a credincioșilor, intră în preoție matur, la vârsta de 38 de ani.

A fost tuns în monahism pe 23 noiembrie 1957, primind numele de Calinic 2 , pentru a-și aminti totdeauna de dragostea de Hristos a „bunilor, biruitorilor mucenici” ‒ și, cu adevărat, așa s-a dovedit până la sfârșitul vieții. A doua zi a fost făcut diacon, iar pe 1 decembrie în același an a primit preoția, fiind hirotonit chiar de fratele său, proaspătul episcop de Didimótihos. La ambele hirotonii a fost de față foarte multă lume, pentru că era cunoscut și iubit în toată regiunea. Părintele Benedict Petrákis, prezent la hirotonie, s-a întrebat retoric atunci: „Unde mă aflu? În secolul al IV-lea, când fratele îl hirotonea pe frate?”, făcând aluzie la familia Marelui Vasilie.

În această perioadă, Protosinghelul Calinic este cel care conduce mitropolia, pentru că, foarte bătrân, Mitropolitul Ierótheos începe deja să-și piardă puterile. Calinic lucrează diminețile la birou, iar după-amiezile merge prin sate, pentru a propovădui și a învăța poporul. De asemenea, se silește să facă din mănăstiri adevărate oaze de povățuire duhovnicească. Se ducea el însuși la hramuri, ca să liturghisească, și chema mulți preoți duhovnici, ca să-i spovedească pe oameni. Neîndoielnic, aici a jucat un rol experiența sa din copilărie de la praznicele Maicii Domnului Prousiótissa, precum și amintirile despre bunicul său, care mergea la mănăstire cu o săptămână înainte de praznic pentru a spovedi. Dacă afla că oamenii au încetat să se mai spovedească, venea la microfon și spunea: „Spălați-vă și vă curățiți! Nimeni să nu plece nespovedit de la mănăstire!”. Și îndată creștinii începeau din nou să vină la duhovnici.

„Ajutăm în progresie geometrică”