Vasile Blaga a făcut-o «fâţă» pe Raluca Turcan.
Exasperat de fina lui Theodor Stolojan, Blaga i-a spus acesteia că «nu are nevoie de fâţe în partid». Apelativul a jignit-o profund pe aceasta, care l-a chemat în ajutor pe naşul său, Theodor Stolojan.“ (Cotidianul, 22 ianuarie 2008) Rechinului nu-i mai plac „fâţele“. Nu i-au plăcut niciodată. E firesc. Un rechin va prefera întotdeauna peştii mari. Creaturile astea mici, blonde, care abia au eclozat în ale politicii, îl scot din sărite. Sunt gălăgioase şi foarte, foarte îndrăzneţe. Îşi închipuie că li se cuvine totul.
Îşi închipuie că toată peştimea le cade la picioare dacă se fardează, se îmbracă frumos şi îşi dau cu puţin parfum fin. Sunt unele fâţe care nu cunosc nicio limită. Visează tot timpul la funcţii, sunt perseverente, se pregătesc intens să parvină. În ultima vreme, contrar obiceiului lor, îşi închid bluzele până în gât şi-şi lungesc fustele. Îşi iau diplome peste diplome, doctorate peste doctorate, se cred îndreptăţite să aibă o carieră universitară, deşi, nu de mult, au eşuat lamentabil prin fiordurile Norvegiei. El, Rechinul, e greu de dus cu preşul.
Peştoaicele astea nesuferite nu-i pot lua minţile. Dacă ar putea, le-ar trimite la cratiţă cât ai zice „fâţă“. Ar face-o cu inima plină. Dar nu-i de capul lui. Aşa puternic cum e el, cu colţii lui ascuţiţi ca o pânză de fierăstrău, Rechinul ştie că depinde de voturile Marinarului. Ştie că nu poate ajunge la ciolan decât cu ajutorul lui. Îi este şi teamă. Şi el trăieşte cu harponul Marinarului deasupra capului. Iar Marinarul este foarte periculos. Ochiul lui ager, timpanul lui fin pot detecta şi cea mai mică mişcare a sa prin ocean.
Are plase invizibile, cu care-l poate prinde oricând. În orice moment poate scoate de pe fundul oceanului, din întuneric, vreo mapă profesională. Din păcate pentru Rechin, fâţele se află sub protecţia Marinarului. Întotdeauna a fost aşa. În fapt, ele au fost marea lui slăbiciune. Iar acest lucru l-a scos din sărite pe Rechin. Nu a înţeles niciodată cum un marinar aprig poate fi vrăjit în halul ăsta la auzul unui cântec fals de sirenă. N-a priceput cum de le-a promovat întotdeauna în funcţii mult mai importante decât meritau.
N-a uitat că tot o fâţă, şi tot blondă, care voia Ministerul Integrării, s-a făcut de râs în parlament, încurcând Consiliul Europei cu Consiliul European. Din păcate pentru Rechin, plasa protectoare cu care Marinarul şi-a învăluit protejatele este indestructibilă. Colţii lui ascuţiţi nu au reuşit să o rupă. Şi, slavă Domnului, a încercat. Prima dată atunci când a fost silit să înghită pe nemestecatelea fuziunea cu peştimea migrată din PNL. S-a trezit atunci cu bancuri de baracude flămânde după funcţii.
A scrâşnit din dinţi, dar nu a putut face mai mult. Ce îl întristează cel mai tare este că Marinarul nu-l va pune niciodată şeful guvernului. Ştie că Marinarul nu are nevoie de un premier cu colţi aşa de ascuţiţi ca ai lui. Îi trebuie un biban docil, care să-i răspundă la comenzi. Ştie că nu-i este indispensabil Marinarului. Are balta peşte. În orice moment, atunci când apele vor deveni mai tulburi, se poate trezi aruncat peste bord şi lăsat să moară politic, zbătându-se ca peştele pe uscat.