„La ce se folosește o Uniune Europeană care, cu fiecare ocazie crucială, nu numai că nu reușește să conceapă o strategie câștigătoare pe tabloul de șah mondial, dar chiar provoacă scurtcircuite interne, ajungând să facă greutăți politice țărilor membre?”, așa își începe jurnalistul italian Andrea Indini articolul din ilgiornale.it dedicat prestației șterse a Uniunii Europene în crizele din Iran și Libia.

Italienii sunt extrem de supărați nu atât pentru criza din Iran, cât pentru războiul civil din Libia, conflict în care Uniunea Europeană pare să nu mai conteze. Interesele italiene din această țară sunt practic compromise. Indini spune că vina aparține UE și trece în revistă șirul greșelilor, de la răsturnarea lui Muammar Gaddafi (dorită de francezi), până la războiul civil dintre susținătorii premierului Fayez al Sarraj și cei ai generalului rebel Khalifa Haftar.

„Un lanț de erori a eliminat complet Roma și Parisul (din soluționarea acestui conflict n.r.), oferindu-le lui Vladimir Putin și Recep Tayyip Erdogan cârma țării nord-africane și periclitând interesele noastre economice și energetice”, scrie Andrea Indini.

Evident, furia italienilor e explicabilă. Au interese economice mari în Libia și, mai mult, din această țară pleacă bărcile cu imigranți spre Peninsula italică.

Dar ceea ce spune Indini chiar e adevărat. În vreme ce toată lumea era cu ochii ațintiți pe Iran, președinții Vladimir Putin și Recep Erdogan au ajuns, se pare, la o înțelegere cu privire la celălalt focar de tensiune din lumea musulmană- Libia. Cu prilejul ceremoniei oficiale de lansare a conductei Turkstream (care va furniza gaz rusesc Turciei și sudului Europei), liderii turc și rus au cerut încetarea focului în Libia începând de sâmbătă (12 ianuarie), ora 12 noaptea, după cum a anunțat Mevlüt Çavuşoğlu, citat de presa turcească.

Mai mult, Putin și Erdogan  au emis ieri o declarație prin care au solicitat Armatei Naționale Libiene (LNA) a generalului Khalifa Haftar și Guvernului Acordului Național (GNA) de la Tripoli să înceapă  imediat negocieri.

Spre deosebire de apelurile patetice ale Uniunii Europene, înțelegerea ruso-turcă are mari șanse să devină realitate, pentru că în momentul de față,  Rusia și Turcia sunt principalii patroni ai milițiilor libiene aflate în conflict. E drept, generalul rebel Khalifa Haftar poate conta și pe sprijin din partea Emiratelor Unite, Egiptului și chiar Franței, dar tot rușii par să aibă cuvântul decisiv. De partea cealaltă, guvernul recunoscut internațional al lui Fajez al Sarraj pare complet dependent de ajutorul militar al Turciei în încercarea de a opri ofensiva lui Haftar.

Revenind, însă, la rechizitoriul făcut de jurnalistul italian diplomației europene, sunt de amintit și cuvintele deloc măgulitoare cu privire la prestația  europenilor în conflictul din Siria. „Bruxelles a ezitat să se încurce în a lua o poziție concretă în războiul împotriva statului islamic. Și aici terenul a fost ocupat curând de ruși și turci. Primii practic au eliminat prezența jihadiștilor din zonă și și-au implantat baze militare. Erdogan, în schimb, a transformat armata siriană liberă în propria lui legiune străină, folosind-o mai întâi împotriva lui Bashar al Assad, pentru a crea o zonă tampon în nordul Siriei. și apoi în Libia pentru a-l apăra pe Sarraj”.

Nici în ceea ce privește ultima criză, cea iraniană, UE nu s-a ridicat la înălțimea jocului, spune Andrea Indini. „Desigur, Donald Trump a reușit să-l elimine pe Abu Abu Bakr al Baghdadi, dar acum, după ce l-a ucis pe generalul Qassem Soleimani, este posibil să ducă zona la un pas de un nou conflict. Chiar și această ultimă operațiune, care împarte lumea în două blocuri rivale, marchează încă un pas înapoi pentru o Europă ezitantă formată de guverne care, așa cum vedem în Irak zilele noastre, nu pot lua decizii decisive. Riscurile care decurg din această incapacitate sunt în primul rând politice, dar afectează și  economia internă a fiecărei țări.

Americanii știu ceva despre asta, în afară de mesajele incendiare de pe twitter lansate de nabab, se află la maximum în ceea e privește indicatorii principali și toate piețele bursiere, datorită politicilor economice aplicate de Trump. Același lucru este valabil și pentru rușii care, datorită lui Putin, și-au consolidat dominația energetică (și nu numai) în imensul bloc eurasiatic. Dar poate cea mai mare surpriză vine de la Ankara. În 2016, multe cancelarii occidentale au sperat în succesul loviturii de stat împotriva sultanului. Acum, Erdogan, înarmat cu amenințarea de a arunca o bombă umană formată din sute de mii de imigranți spre Europa, este capabil să se impună (și datorită banilor pe care Bruxelles continuă să îi plătească) în Siria și mai ales în Libia”.

 

Dincolo de ce spune jurnalistul italian, din punctul meu de vedere, Uniunea Europeană e victimă sigură în orice mare încleștare mondială. De când Trump a devenit președintele SUA, lumea s-a schimbat. Ceea ce contează acum sunt forța economică și armele, gargara despre drepturile omului și umanism n-o mai ascultă nimeni. În fața unor băieți unși cu toate alifiile ca Trump, Putin sau Erdogan, liderii Uniunii Europene seamănă cu niște băieței plăpânzi care încearcă să-l pună la respect pe bătăușul școlii cu discursuri moralizatoare. Spun toate acestea „cu tot respectul pentru Bătrânul (și obositul) continent”, ca să-l citez, din nou, pe Andrea Indini...