Nu vreau să mă amestec în cazul Adrian Marino. De ce? Pentru că pur şi simplu mi-e frică. Aici am ajuns în cultura românească.
Mi-e frică să-mi vâr mâna în viespar. Nu pot lupta cu grupurile ideologice organizate. Ştiu foarte bine că negrul este negru şi albul este alb în cultura română de azi numai dacă acest lucru convine.
Dacă ai destulă putere financiară şi destul fanatism, albul se preface- n negru cât ai clipi din ochi, şi vai de cei care şi-au păstrat privirea limpede. Nu ştiu, nu mă interesează, n-am văzut şi n-am auzit - iată ce spun zilnic dacă sunt întrebat ce se întâmplă. Aici am ajuns.
Deci, nu ştiu dacă Marino a colaborat cu Securitatea, nu ştiu şi nici nu mă interesează. Dar e şi acesta un prilej să ne întoarcem la vechile întrebări şi nelinişti legate de trecutul nostru, al celor care şiau trăit mai mult de jumătate din viaţă în regimul comunist, careau interferat cu el, care i-au suportat uriaşa presiune, care i-au supravieţuit în cele din urmă în mod miraculos.
Se spune: comunismul a fost criminal. Da, e adevărat, nu în primul rând prin faptul că a ucis oameni (a şi ucis, mai mulţi încă decât se crede), ci prin faptul că a modificat conştiinţe. Că a săpat la rădăcina noţiunii înseşi de umanitate. Că a silit milioane de oameni să renunţe la onoare, demnitate, curaj, stimă de sine ca să-şi poată hrăni copiii, ca să-şi poată duce zilele mai departe. Căci omenirea nu este, în general, o populaţie de eroi, ci una de supravieţuitori, iar acest fapt este cu atât mai valabil în regimurile de teroare.
Oamenii mărunţi şi-au dus zilele adaptându-se la sistem, intrând în reţelele de supra vieţuire cotidiană bazată pe mici servicii reciproce, pe mica mită, pe bacşişuri, pe influenţă. Cei mai mulţi nu şi-au mai putut permite să aibă păreri, principii sau fermitate morală. Securitatea era parte din sistem şi foarte mulţi oameni, indiferent de poziţie şi grad de cultură, au văzut în colaborarea cu ea un simplu şi eficient mijloc de a obţine avantaje într-o lume atât de îndobitocită de foame şi mizerie, încât aspectele morale nici nu mai contau.
Securiştii nu aveau o imagine neapărat negativă. Erau urâţi, e adevărat, dar şi invidiaţi: ăştia ştiuseră să se învârtească... Milioane de oameni au turnat la Securitate dintr-un amestec gregar de prostie, şmecherie şi disperare. Era ca şi cu hoţia: totul era acceptabil câtă vreme nu puteai fi prins sau deconspirat.
Intelectualii au făcut-o mai ales din motive similare: pentru avantaje materiale de toate felurile. Unul cerea casă, altul acces la bufetul cine ştie cărei instituţii, altul plecări în străinătate. Mulţi erau, pur şi simplu, plătiţi la bucată, pentru fiecare raport. Se adăugau însă şi motive care, deşi prezente şi în „masele anonime”, aveau totuşi o pondere mult mai mare în cercurile celor notorii: nevoia de putere, răzbunarea, ura faţă de concurenţi.
Foarte mulţi au fost însă şi şantajaţi, grupuri în tregi chiar: foştii deţinuţi politici eliberaţi din închisori, homosexualii etc. Fenomenul colaborării cu Securitatea este unul de masă, nu trebuie uitat acest lucru. Şi nu doar la noi, ci în toate ţările din Est. Este un fenomen specific regimurilor totalitare, cu poliţii secrete atotputernice. Iar în mediile intelectuale, suspecte ideologic, numărul colaboratorilor a fost dublu sau triplu faţă de alte medii. De aici, dificultatea enormă de a stabili vinovăţii sau scale de vinovăţie.
E greu de delimitat între diverse nuanţe de ticăloşie în foarte multe cazuri în care a lipsit, pur şi simplu, discernământul moral. Totuşi, ar trebui distins între câteva categorii mai evidente. Ar trebui stabilită mai întâi răspunderea aparatului represiv, adică a ofiţerilor de Securitate. E ridicol să condamni turnătorii şi să dai mai departe pensii mari şefilor lor, ofiţerii.
Apoi, ar trebui distins între colaboratorii benevoli, entuziaşti chiar, care au profitat cinic de pe urma turnătoriilor, şi amărâţii constrânşi s-o facă. Şi unii, şi alţii rămân însă, fără drept de apel, turnători. Dar, în primul şi-n primul rând, se impune să judecăm toate cazurile cu aceeaşi măsură.
Dacă suntem justiţiari cu adversarii politico- ideologici şi toleranţi cu prietenii, cum se face în mai toate cazurile, nu suntem decât nişte făţarnici la fel de răi ca şi cei în cauză. Dacă vom distinge între turnătorii „buni”, ai noştri, şi turnătorii „răi”, ai lor, vom perpetua anarhia şi confuzia.
Nu există turnători buni şi turnători răi, turnători cu operă sau fără operă. Trebuie să ne hotărâm: ori îi condamnăm pe toţi, ori îi absolvim pe toţi.