Mircea Cărtărescu: „Nu avem prea mult de sperat de la europarlamentarii noștri. Dar cred că trebuie să încurajăm Europa unită, ai cărei cetățeni ne mândrim că suntem”.
O să mă duc la alegerile europarlamentare. Şi vreau să vă spun de ce. Nu pentru că aş crede cine ştie cât în utilitatea lor şi, într-un fel, chiar în legitimitatea lor. Spun aşa pentru că aceste alegeri conţin un paradox foarte vizibil, care e însuşi paradoxul Uniunii Europene în acest moment. Eu sunt cetăţean al României, stat unitar şi suveran. Dar în acelaşi timp sunt şi un fel de cetăţean al unui fel de stat suprastatal, care include România, împreună cu multe alte state, la fel de suverane, din întreaga Europă. Ştiu, de bine, de rău, care sunt legăturile şi fidelităţile mele faţă de propria mea ţară, deşi nu cred nici în „chemarea sângelui”, nici într- un „etos naţional”. Dar respect şi sunt chiar mândru de legătura contractuală dintre mine şi statul român. În schimb, clauzele contractului meu cu Uniunea Europeană nu-mi sunt atât de clare şi subînţelese. Motivul principal este că Uniunea Europeană nu e deocamdată nici pe departe o formaţiune politică atât de închegată ca un stat obişnuit.
Poate că ea tinde, cu timpul, către realizarea unui sistem federal după modelul Statelor Unite sau al altor federaţii (cea rusă, fosta Iugoslavie, Germania sau Mexicul sunt tot atâtea tipuri foarte diferite de federaţii), dar, dacă este aşa, procesul e departe de a fi ajuns măcar la jumătatea lui. Sau poate că oficialii de la Bruxelles nici măcar nu merg cu speranţele lor atât de departe, ci urmăresc doar o comuniune laxă de state regionale, cu un substrat mai curând economic şi cu o standardizare internă la diferite alte niveluri. În orice fel am privi lucrurile, Uniunea Europeană este un mare experiment care păstrează ceva idealist şi utopic în formula sa, dincolo de subînţelesele ei raţiuni de supravieţuire. Nu mă-ndoiesc de valoarea acestui experiment şi sunt de - par te de a fi eurosceptic. Cel puţin pen tru noi, apartenenţa la UE este o nemeritată şansă istorică. Dar din punct de vedere politic UE nu este o for maţiune limpede şi coerentă, iar con tractul său cu foarte diverşii ei „cetăţeni” e mai mult decât vag, deocamdată.
E unul dintre motivele absenteismului la vot. Un american resimte apartenenţa la Statele Unite cel puţin la fel de puternic ca apartenenţa la Texasul său natal. Un german îşi face veacul în landul său, îi vorbeşte dialectul şi îi mănâncă maultaschenurile, dar fidelităţile lui faţă de statul federal german sunt cu mult mai puternice. Funcţionează aici raţiuni istorice şi psihologice vechi de sute de ani. Uniunea Europeană e în schimb tatonantă, nesigură, instabilă tocmai pentru că e o noutate politică, o experienţă fără precedent. Istoria, care acţionează în favoarea altor organisme federale, pe ea o dezavantajează. Ea are sarcina herculeană de a contrabalansa vechi dihonii interstatale, mari orgolii, mari nepotriviri de cartacter economice, organizatorice, psihologice şi politice. Geostrategic, ea este un compromis vital, căci, fie şi cu forţa Germaniei, Angliei sau Franţei, ţărişoarele europene ar fi peştii cei mici în înfruntarea economico-politică mondială. Dar chiar şi aşa, Uniunea Europeană e făcută sandvici între Statele Unite şi Rusia, şi mulţi văd viitorul ei ca fiind incert.
Noi mergem poimâine să votăm ceva care se numeşte Parlamentul European, şi care nu e tot una cu parlamentele statelor obişnuite. Mai curând, modelul său ar fi organismul de conducere al ONU, care a trebuit să renunţe de mult la ambiţia de a fi un guvern mondial. Legitimitatea sa nu e de acelaşi grad cu legitimitatea unui guvern naţional.
Acest lucru pune-n discuţie şi legitimitatea organizării alegerilor europarlamentare în toate ţările aparţinând UE. Votul nostru va fi unul „soft”, asemănător mai curând cu un vot de încredere dat cuiva care introduce o inovaţie într-un sistem. Prin votul nostru de duminică nu alegem pur şi simplu nişte deputaţi, ci mai curând spunem ceva de felul: mergeţi mai departe, suntem solidari cu voi în marele proiect al Europei unite. Chiar dacă proiectul e instabil şi în curs de dezvoltare.
Nu avem prea mult de sperat de la europarlamentarii noştri. Dar cred că trebuie să încurajăm Europa unită, ai cărei cetăţeni ne mândrim că suntem. Cred că Europa unită, cu toate imperfecţiunile, birocraţia şi idiosincraziile ei, e mai bună decât o Europă dezbinată. Şi poate că echilibrul acesta extrem de fragil dintre haoticele tendinţe naţionale şi coerenţa unui sistem în bună parte utopic e tot ce putem spera să se realizeze, azi, în această cea mai agitată şi cea mai dementă zonă a lumii din ultimul secol.
Nu ştim, acesta e adevărul, ce este Uniunea Europeană. Nu ştiu nici liderii ei. Nu ştim dacă va merge către un superstat sau către o confederaţie laxă de state, sau dacă va mai exista în cincizeci de ani. Este o potenţialitate istorică promiţătoare, asta e tot ce se poate spune. Pentru această promisiune votăm noi duminică.