Foarte bine că dna Udrea a sesizat cât de mult şi prost s-a construit în România - nu doar pe litoral, ci în toată ţara, de către cetăţeni şi investitori privaţi, sub ochiul bleg sau interesat al autorităţilor locale.
Nu doar ilegal, dar chiar când a fost legal, incredibil de urât, trădând o lipsă elementară de civilizaţie vizuală şi a locuirii din partea târgoveţului mediu.
Promit să o laud în acest loc dacă va reuşi să dărâme nu doar trei-patru terase şi chioşcuri ale unora mai puţin conectaţi, dar şi câteva viloaie cu 2-3 etaje care sar în ochi de abuzive ce sunt, aşa, ca exemplu (de pildă, aia cu acoperiş albastru, la sud de Vama Veche; sau blocurile din Năvodari, tot pe nisip, unde au apartament Tăriceanu şi diverşi corifei mass-media).
Şi sper ca actualul heirup de modificare a legii să nu fie doar un mijloc ipocrit prin care ministerul erodează autonomia locală, ca să preia el marile şmenuri cu autorizaţii de construcţie în zone sensibile.
Ce ne facem însă, doamnelor şi domnilor, când statul însuşi e prins cu raţa în gură, promovând kitschul de butic şi abuzul de Ferentari în mod oficial? Ce exemplu de civilizare dă el cetăţeanului majoritar Homer Simpson, tocmai întors din marele asalt de 1 mai, pentru care natura este doar fundalul la grătar, iar marginea comunei un loc pentru aruncat molozul şi televizoarele? Cum vrea el să convingă de ceva pe acest cetăţean, pentru care ideea de loisir şi convivialitate a rămas una esenţial paleolitică: un foc impunător, câteva kilograme de carne crudă şi un băţ mare pentru intruşii care ar vrea să te întrebe una-alta?
Am mai vorbit noi în trecut de edificii publice precum circa de poliţie de pe Lascăr Catargiu sau biblioteca din Piteşti, care concurează serios la Zmeura de Aur cu economatele lui Vanghelie. Cel puţin ultimele n-au pretenţii, dar celelalte desfigurează centre de municipii.
Când văd aşa creaţii, îmi vine să mă duc la Valea Cascadelor, să umplu maşina cu BCA şi să-mi adaug şi eu o cameră la apartament, ca un fel de protuberanţă a blocului, sprijinită pe nişte şine de tren înfipte în sol în faţa ferestrelor celor de dedesubt, cum am văzut în cartierele mărginaşe din Tirana.
Numele arhitecţilor care au conceput ororile, împreună cu comisiile de specialitate care le-au aprobat, ar trebui scrise pe plăci de bronz şi afişate pe faţade, spre ruşine eternă.
Dar azi vin cu un exemplu şi mai tare, deşi mult mai mic în dimensiuni. Într-un fel, e mai zemos şi mai ilustrativ pentru genul de mahalageală în care se complac în România chiar autorităţile.
E vorba de o uşă. Ea a apărut săptămâna trecută, cu mare zarvă şi praf, în zidul lateral al Gării de Nord. Care gară, aşa prăpădită cum e, cu acoperiş aflat în reparaţie de 15 ani, dar prin care veşnic plouă şi ninge, pentru că soluţia unuia etanş depăşeşte capacitatea actuală de cercetare şi proiectare a Ministerului Transporturilor, este totuşi o clădire istorică aflată sub protecţie. Uşa, deşi se află la nivelul trotuarului şi dă direct în stradă, este una de apartament de bloc, într-o imitaţie roşcovană de lemn, cu clanţă aurie din material ieftin şi intarsuri de plastic sidefiu.
Meşterii au încadrat- o după stilul cunoscut cu plăcuţe de gresie de interior aşezate pe verticală, ca să acopere cârpeala de tencuială şi spuma poliuretanică, într-o culoare ce contrastează frumos cu zidul gării.
Peste toate veghează un mare vizor, înconjurat de asemenea de un ornament auriu. Ei bine, acest vizor e cum nu se poate mai nimerit: după cum s-a aflat imediat între pensionarii zonei, uşa este a SRI-ului.
Nici nu era greu, fiindcă de când s-a instalat în micul spaţiu închiriat probabil de la CFR, care avea ieşire spre peron, dar acum are şi una în stradă, instituţia dlui Maior se poartă exact ca la noi în cartier. Seara, băieţii în uniformă verzuie ies pe trotuar la o ţigărică şi o şuetă.
Pe carosabilul din faţă, adică banda unu a unei străzi cu tramvai şi autobuz, au plantat capre metalice legate cu lanţ de stâlpul de lumină, că pentru buticar şi patronul de sală de bingo adevărata măsură a fericirii este să-i mături pe ăilalţi de pe spaţiul public şi să ocupi Lebensraum de parcare, care să stea gol şi când nu eşti acolo, ca măsură a autorităţii zeului nevăzut.
În pasul trei, urmează probabil grătarul de mici. Dna Udrea, sunteţi invitată la recepţia lucrării: Dinicu Golescu 37, sector 1.