Horia Roman-Patapievici: "Lucrarea celor 322 de ieri merge azi înainte prin comentatorii politici de serviciu, cu o eficacitate pe care tentativa de a-l suspenda pe preşedinte de acum un an nu o avusese, pentru că era EVIDENT partizană politic."
Actuala campanie electorală afişează ca fiind normale trei anormalităţi vădite. Întâi de toate, preluarea luptei politice de către presa televizată. Acest lucru a ajuns să fie considerat normal, mergând până acolo încât singura arenă publică a politicii a devenit talkshow- ul (nu parlamentul), unicul arbitru al dezbaterii publice a ajuns să fie moderatorul de talk-show (nu opinia publică), singurii politicieni cu nume au devenit cei care ştiu să se facă invitaţi la talk-show-uri (nu cei care, prin pertinenţă şi talent politic, ajung să orienteze dezbaterea publică), iar televiziunile au căpătat monopol pe informaţiile politice, ceea ce înseamnă că nu mai există altă politică decât cea a televiziunilor. Parlamentul nu mai este locul dezbaterii politice (dovadă că este cel mai adesea pustiu), opiniei publice i s-a substituit moderatorul cu rating, pertinenţei politicianului cu discurs i-a luat locul impertinenţa clănţăului cu tupeu (tipului „Corneliu Coposu“, vechiul ideal, i-a luat locul tipul „Aurelian Pavelescu“, noua realitate), iar ratingul a ajuns să facă politica. Politica cetăţeanului, deci, a dispărut. A rămas, singură şi sigură de ea, arogantă şi dominatoare, politica trusturilor de presă, care funcţionează potrivit regulii mafiote „cine domină televiziunea, face opinia publică; cine aranjează jocurile, controlează culisele“. Televiziunile nu mai sunt prietenul cetăţeanului, au ajuns să fie controlorul, cenzorul, manipulatorul şi, în cele din urmă, înlocuitorul său politic.
A doua anormalitate ţine de faptul că moderatorii cu opţiuni politice transparente nu se mai străduiesc nici să fie neutri, nici să îşi ascundă partizanatele. Treptat, treptat, prin intoxicare zilnică, anomalii frizând patologicul precum emisiunile unor Mihai Gâdea ori Mircea Badea au ajuns să nu mai stârnească repulsie, au încetat să mai producă stupoare, au început chiar să placă - pe scurt, au intrat în normalitate. Desigur, potrivit unor standarde raţionale, această normalitate este anormală. Dar, cel puţin pentru moment, această anormalitate a reuşit să se substituie cu succes normalităţii. E o regulă a normalităţii ca oamenii cu obsesii să nu fie consultaţi în evaluarea propriilor obsesii. La noi nu este aşa. Cornel Nistorescu ori Victor Ciutacu, care au dezvoltat fixaţii maniacale împotriva preşedintelui Băsescu, sunt consultaţi cu nonşalanţă în privinţa actelor şi spuselor preşedintelui Băsescu. E ca şi cum ai cere pacienţilor să-şi consulte medicii. La noi acest lucru a devenit normal, deşi el este anormal în orice lume normală. Chiar şi emisiuni mai subtil manipulative, cum este talk-show-ul moderat de Răzvan Dumitrescu, îşi vădesc opţiunea politică partizană prin predilecţia pentru anumiţi invitaţi, care nu sunt reprezentativi decât pentru agenda moderatorului, nicidecum pentru dezbaterea politică normală. Aurelian Pavelescu, Lucian Bolcaş, Şerban Nicolae, Ion Ghişe şi aproape toţi invitaţii săi spun, în orice împrejurare, un singur lucru: cel pe care moderatorul îl gândeşte, dar, pentru eficacitate mediatică, nu îl spune direct, ci îi lasă pe invitaţii săi permanenţi să o facă. Astfel, moderatorii nu mai asigură cadrul dezbaterii, îi fixează, autoritar agenda. Iar agenda, care pe vremuri era ascunsă, e acum la vedere.
În fine, cea de a treia anormalitate ambalată ca normalitate este consensul format în jurul ideii că orice face preşedintele Traian Băsescu e rău, e greşit, e împotriva Constituţiei, iar acţiunile PDL sunt fie nule, fie incompetente, fie nocive - deci orice mobilizare împotriva lor e justificată. Neutralitatea a devenit sinonimă cu favorizarea celor care se opun PDL-ului, ca „partid al lui Băsescu“. Orice ar spune, Băsescu e de ocară; orice ar face, PDL e fantoşă. Consensul în jurul acestui exces ţine de logica stigmatizării, care pretinde ca faptul de a fi ceva să facă inutilă analiza şi de prisos judecata: evreul e rău ca evreu, Băsescu e rău ca Băsescu (la fel PDL). Această anomalie trece acum drept normalitate. În mod straniu, breasla jurnaliştilor e perfect acomodată acestei perversităţi, dovadă că nimeni (cu excepţia unor outsideri) nu se ridică împotriva aberaţiei. Însă, din punctul de vedere al luptei politice, distorsionarea e magistrală: lucrarea celor 322 de ieri merge azi înainte prin comentatorii politici de serviciu, cu o eficacitate pe care tentativa de a-l suspenda pe preşedinte de acum un an nu o avusese, pentru că era EVIDENT partizană politic. Acum partizanatul politic este ascuns nu de grija de a-l travesti, ci de faptul că nu mai este al politicienilor, ci al comentatorilor politici, şi este general. Cine ar striga că aceştia mint, ar fi imediat dovedit de minciună, prin consens! Dovadă că sunt epoci în care strigătul „împăratul e gol!“ nu mai convinge pe nimeni, fără ca toţi să fie cumpăraţi - e suficient ca majoritatea să fie hipnotizată.
Este „meritul“ televiziunilor de a fi impus subliminal ca normale trei anormalităţi patente: anormalitatea că e firesc ca televiziunile să se substituie politicii, iar din cetăţeni să facă telespectatori de divertisment; anormalitatea că ar fi normal ca moderatorii şi comentatorii să fie partizani; în fine, anormalitatea că ar fi normal să fim cu toţii, din principiu, împotriva lui Băsescu şi contra PDL. Ei bine, nu suntem!