Horia Roman-Patapievici: "Sunt momente când ne dăm brusc seama că suntem de fapt complet descoperiţi. "
Deşi aparent formăm o societate şi, de bine de rău, străbatem cot la cot (adică în solidaritate) vremurile care ne-au fost date, descoperim deodată că oameni despre care am crezut că sunt ca noi, de fapt nu sunt şi că suntem lăsaţi în ofsaid fără nici un fel de avertisment, în cele mai grele împrejurări.
Înţelegem deodată că, deşi toţi vorbim de patrie şi de datorie, unii dintre noi nu dau doi bani nici pe ţară, nici pe datorie; descoperim că aceia care nu se sinchisesc decât de puterea şi averea lor se află întotdeauna în poziţii-cheie şi că, din poziţiile pe care le ocupă, ne fac întotdeauna tot răul de care sunt în stare (cum ar fi să ne trimită la moarte sau să ne arunce în mizerie). A te simţi „complet descoperit“ înseamnă a înţelege că eşti la cheremul unor indivizi a căror putere nu este egalată decât de răutatea lor, iar cu această putere îşi bat joc de noi. Istoria noastră abundă în astfel de situaţii.
Când România a intrat în Primul Război Mondial, toată lumea a descoperit că soldaţii noştri erau şi prost echipaţi, şi prost înarmaţi, şi prost conduşi. Doi ani de neutralitate nu folosiseră armatei să se pună la punct, ci slujiseră afaceriştilor să facă bani pe seama ei. Când România a primit ultimatum să cedeze Basarabia şi Bucovina, două consilii de coroană au fost de-ajuns pentru a dezvălui şi că miniştrii sunt incompetenţi, şi că şefii armatei nu vor să se bată, şi că şeful statului decide să nu se împotrivească dezmembrării României. Între pactul Ribbentrop-Molotov şi ultimatumul sovietic, nicio autoritate a statului nu a făcut nimic pentru a pregăti ţara de război, cu toate că războiul deja începuse, iar noi nu îi puteam scăpa. Faptul că şeful statului a fost silit să abdice câteva luni mai târziu nu a reparat nimic, iar ţara a schimbat un regim care nu ne-a putut salva de la o catastrofă cu unul care ne-a condamnat la una şi mai mare. Deşi în mod diferit, am fost complet descoperiţi şi în Primul Război Mondial, şi în al Doilea. Iar faptul că deznodământul a fost atât de diferit în cele două cazuri nu spune nimic despre ce am ştiut noi să facem cu soarta noastră, spune ceva neliniştitor despre ce ştie să facă loteria istoriei cu oricare dintre noi.
La fel de descoperiţi ne-am trezit în primăvara anului 1991, când a ieşit la iveală că preşedintele şi ministrul de externe, oamenii care ar fi trebuit să asigure integritatea, independenţa şi frontierele statului, negociaseră cu URSS un tratat prin care România se obliga să nu încheie alianţe militare fără aprobarea sovieticilor. Acest tratat a devenit caduc numai prin dispariţia URSS, câteva luni mai târziu: dacă ar fi supravieţuit, România ar fi rămas în sfera de influenţă sovietică, iar noi ne-am fi regăsit, încă o dată, în tabăra care ne-a furat o jumătate de secol de istorie. Iarăşi eram la cheremul unor oameni cărora puţin le pasă de România, iarăşi ne găseam complet descoperiţi.
Şocul pe care l-am resimţit când am aflat că ceea ce am câştigat la Haga în diferendul cu Ucraina era deja pierdut prin venalitatea neruşinată a unor politicieni mi-a readus în minte situaţiile din trecut, în care societatea românească s-a trezit, ca şi acum, complet descoperită. Încă înainte de a şti că platoul continental ne aparţine, oameni foarte vizibili din conducerea ţării (dar lucrând, precum făpturile din beznă, la adăpostul întunericului) au numărat resursele, au cântărit foloasele şi şi-au împărţit cu prietenii lor prada.
Puşi în fruntea ţării să ne păzească şi să ne reprezinte interesele, regula acestor oameni-carnasieri este să ne prade şi să ne deposedeze, iar în timp de război să ne ucidă. Deviza lor este „Mane, tekel, fares“: să ne numere, să ne cântărească şi să ne împartă. Reţeta prin care soldaţii noştri au fost trimişi la moarte sigură în 1916 (deturnarea fondurilor alocate armatei, livrarea de echipamente proaste ori incomplete, furtul ori deturnarea efectelor etc.) a fost aplicată din nou, cu acelaşi succes, şi acum.
Ei fac mereu la fel: în timp ce naţiunea în ansamblul ei se luptă să câştige drepturi, unii dintre concetăţenii noştri mai şmecheri reuşesc să transforme drepturile tuturor în nişte privilegii care sunt doar ale lor, traduse în averi fabuloase. În 1916, lăcomia şi neruşinarea unora dintre noi a trimis la moarte sigură zeci de mii de soldaţi - nimeni nu a răspuns pentru asta. În 2008, lăcomia şi neruşinarea câtorva politicieni-afacerişti au trecut avuţia naţională din sfera publică în sfera privată a câtorva conturi personale - nimeni nu va răspunde nici pentru asta.
În ambele cazuri, atacat a fost interesul naţional. În ambele cazuri, vinovată este cârdăşia între politicieni veroşi şi afacerişti criminali (atributele sunt interşanjabile). În 1916, numai un noroc a făcut ca faptele câtorva neruşinaţi să nu zădărnicească realizarea unităţii naţionale (noroc pe care P.P. Carp l-a caracterizat prin formula „România are atâta noroc, că nu mai are nevoie de oameni politici“). În 1940, laşitatea şi incompetenţa ne-au costat onoarea şi integritatea teritorială. În 1991, servilismul prosovietic era să ne coste suveranitatea naţională. În 2008, cârdăşia lăcomiei cu neruşinarea ne va costa independenţa energetică. Deşi în toate aceste cazuri este vorba de trădare, şi anume de trădarea interesului naţional, toţi oamenii care fac în România astfel de lucruri nu doar că nu păţesc nimic, dar nu îşi pierd nici măcar reputaţia: continuă să fie anturaţi, îşi găsesc mereu admiratori, presa îi curtează şi, lucrul cel mai îngrijorător, societatea, deşi îi ştie bine cine sunt şi ce le poate pielea, nici nu îi condamnă, nici nu îi ostracizează - aproape (îmi vine să spun) nici nu îi judecă. Nu se întâmplă niciodată nimic: nici cu ei, care ne fac rău, nici cu noi, care suferim acest rău ca oile încolonate la tăiat. Parcă am aştepta, resemnaţi şi apatici, următorul prilej de a descoperi că iar am fost lăsaţi de căruţă şi că suntem, ca întotdeauna în istoria noastră, complet descoperiţi.