Mircea Mihăieş: "Două secvenţe au făcut să se încrâncene carnea pe mine în aceste prime zile ale lui 2009."
Prima: într-o librărie timişoreană, un întreg perete e ocupat de fotografiile unor mari actori români de azi - oameni în vârstă, la pensie, dar care merită cu prisosinţă titulatura de „monştri sacri“. Sunt vedete în jurul cărora se gândesc spectacole, se montează piese ori se construiesc repertorii. Alături de nume, cineva adăugase mărimea pensiilor: ele variau între 180 şi 1.500 de lei. Însumate, ba chiar înmulţite cu doi, acestea nu se ridicau nici pe departe la suma pe care continuă s-o primească Pleşiţă sau Enoiu, odioşii schingiuitori (vezi Lexiconul negru al Doinei Jela) ai „epocii de aur“. An după an, vechii securişti şi activişti îşi ronţăie în linişte veniturile, sfidându-i nu doar pe morţii din decembrie 1989, ci şi pe viii incapabili să distingă între bine şi rău. Când au avut de ales între a-i sacrifica pe purtătorii de torţă ai spiritualităţii româneşti ori pe torţionarii iadului comunist, guvernanţii n-au ezitat o clipă: Jos Rebengiuc, Dinică, Stela Popescu, Ion Lucian! Sus Pleşiţă şi Enoiu!
Politicienii de azi au ajuns la putere şi datorită lui Victor Rebengiuc. În decembrie 1989, el a făcut memorabilul gest al oferirii sulului de hârtie igienică celor care-şi spurcaseră conştiinţele sub comunism. Emil Boc se află în Palatul Victoria din acest motiv, şi nu pentru că Pleşiţă l-a tras de barbă şi l-a pălmuit pe Paul Goma. De douăzeci de ani, nimeni nu îndrăzneşte să le clintească un fir demonilor care-au transformat ţara într-un lanţ de cimitire. În schimb, la fiecare adiere a „crizei“, „recesiunii“, „stagnării“, primii sacrificaţi sunt bătrânii batjocoriţi de comunism, şi nu împieliţaţii bolşevici.
Să nu-mi spuneţi că esenţa statului român actual diferă de aceea a statului comunist. Şi acum, şi atunci, artiştii sunt călcaţi în picioare, iar activisto-securiş tii jubilează. Încetul cu încetul, ies la iveală privilegiile princiare acordate în ultimii zece ani angajaţilor din sectoarele sensibile ale societăţii: poliţiştii, ofiţerii de armată, judecătorii şi alte categorii la fel de iubitoare de democraţie. Ieşiţi la pensie după o viaţă de trândăveală, de complicităţi cu bandele organizate, stătuleţul le-a pus în braţe miliarde de lei, pentru a-şi continua viaţa de huzur.
Guvernul Boc a preluat de la Tăriceanu toate deciziile cu aer represivo-financiar rămase prin sertare. De ce n-a scotocit şi după mult-trâmbiţata „ordonanţă de urgenţă“ conform căreia pensiile activiştilor şi securiştilor urmau să fie reduse la nivelul salariului minim pe economie? Că Tăriceanu e un demagog, ştim. Dar de ce actualul guvern perpetuează minciuna? Cât timp mai acceptăm batjocura? Câtă vreme să ne mai prefacem că nu vedem nemernicia şi măsluiala? E uşor să-i omori cu zile pe artişti, profesori sau medici, dar infinit mai greu să lupţi cu hidra securisto-comunistă, adevărata aspiratoare de bani publici. Urmaşii generalilor de securitate sunt pretutindeni: la Primăria Generală a Bucureştiului, în marile afaceri cu petrol, energie, lemn şi alimente, în universităţi şi la televiziuni.
Politicienii ajunşi la guvernare după 1990 au avut din acest motiv mâinile legate. Cum să te răzvrăteşti împotriva sistemului care ţi-a îngăduit să urci trepte la care nici nu visai? Cum să iei taurul de coarne, când viaţa ta e alcătuită din vechi, nemărturisite complicităţi? Şi peste toate acestea - indiferenţa ciocoiască a noului îmbogăţit, a ţoapei însetate să parvină dincolo de reveriile cele mai îndrăzneţe ale unui timp ridicol.
A doua secvenţă emblematică pentru începutul de an 2009 am surprins-o pe-o străduţă lăturalnică. Soarele apusese, iar chipurile celor trei personaje, două femei şi un bărbat, se topeau în ceaţa albăstruie a înserării. Se mişcau în ritm alert, ferindu-se să fie văzuţi, dincolo de gardul dărăpănat unde-i zărisem. Iar ceea ce făceau depăşea orice închipuire: încărcau scânduri, fiare vechi, bucăţi de material de construcţie într-un... cărucior de invalid. Am văzut multe feluri de a fura în minunata mea ţară, dar nici unul nu reflectă mai crunt grotescul felului nostru de a trăi. Dacă am ajuns să furăm cu căruciorul invalidului, înseamnă că nu ne mai rămâne decât ştreangul.
Cu aceste două imagini pe retină, mă simt pregătit să înfrunt, în lunile şi anii care vin, tot ce ne vor băga pe gât politicienii. Şi minciunile, şi spaimele, şi ororile. Ştiu de-acum că sunt unicele lor moduri de a înţelege mersul lumii şi administrarea ţării. Ele-mi vor părea adevărate binecuvântă ri prin comparaţie cu mila îngreţoşată (milă de mine şi de lume) pe care am simţit-o privind chipurile marilor actori condamnaţi la mizerie, dar şi inventivitatea coşmarescă a nenorociţilor pentru care singurul automobil de lux e dricul.