Deci începe. Deşi nu ne-o putem permite încă – şi toată lumea, în cap cu Fitch şi Standard & Poor’s, zice că nu ne-o putem permite– se vor mări salariile bugetarilor în ajunul alegerilor locale. Aşa a zis Băsescu la televizor.
Ca atare, sufocaţi de indignare, comentatori, care în ultimii trei ani ne-au bătut zi şi noapte la cap cu stupiditatea austerităţii şi crimele sociale ale premierului Boc, un fel de Bloody Mary al Estului, au sărit la extrema cealaltă şi au început să se lamenteze de iresponsabilitatea relaxării lefurilor.
De fapt, doar vreo jumătate din ei, cealaltă jumătate căzând eroic în lupta cu aritmetica de clasa a VI-a, zbătându-se să priceapă cum naiba se face că o reducere cu 25% trebuie corectată printr-o mărire de 33%. Ca atare, în furia declanşată pavlovian de a-l contrazice pe Băsescu, ce pare singura constantă intelectuală a activităţii lor, oamenii au ignorat multe argumente de bun simţ cu care-l puteau combate pe preşedinte.
În primul rând, un astfel de stimul de cheltuială publică se poate simţi pozitiv în consum cel mult pe termen scurt, până când loveşte efectul contrar, al scăderii corespunzătoare de cheltuieli în sectorul de unde ai luat banii. Fiindcă de undeva trebuie să-i iei, prin realocare sau împrumut. Asta e ideea de bază a keynesismului, pe care mulţi nu o mai văd, precum pădurea de copaci: trucurile gen "stimulent cu bani care nu există" merg doar pe termen scurt, atunci când merg defel. Şi aşa se ruinează societăţile, crezând că pot transforma o şmecherie temporară de criză în politică ortodoxă pe termen lung.
În plus apare o dilemă etică atunci când, precum preşedintele, pui în balanţă măririle de lefuri cu reducerea CAS. Deoarece măririle de salarii s-ar face doar în sectorul bugetar, beneficiind de ele un angajat din trei; pe când o reducere de CAS ar fi pentru toată lumea. Ca atare, dacă erau mai vigilenţi, preopinenţii asta ar fi trebuit să întrebe: bine, bine, macro ca macro, dar de ce redresarea economică, câtă e, să se simtă doar în buzunarul bugetarului, că în sectorul privat nu s-au anunţat măriri de lefuri?
Asta, dacă chiar le păsa de vreun argument. Dar aveţi senzaţia că în spaţiul de discuţie publică, din ce în ce mai mic, iraţional şi violent, plin de rinoceri care tropăie de parcă am fi în anii ’30, chiar interesează pe cineva fondul unei probleme? Şi nu mă refer la politicieni, care au un electorat de cultivat, iar trendul anul ăsta pare să se poarte virulenţa, ci la analiştii de profesie.
Cum să-ţi explici altfel că oameni care au insistat ani de zile să urmăm exemplul german şi să limităm deficitele bugetare prin lege, abandonează complet tema şi încep să înjure în direcţia opusă imediat ce se anunţă că România va semna pactul fiscal european? O idee bună a devenit brusc proastă doar pentru că a îmbrăţişat-o Băsescu?
La fel, de ani de zile atlanticismul preşedintelui, uneori cam stângaci, a fost luat în băşcălie, cu reproşul proastei relaţii cu Rusia. Însă după interviul de ieri din acest ziar, când preşedintele a zis nişte vorbe calde la adresa investitorilor ruşi (după părerea mea, nu întrutotul meritate) fix aceiaşi oameni au început să vadă în asta un pro-putinism latent.
I s-a mai pus în cârcă preşedintelui incapacitatea de a dialoga, de a lua în serios opoziţia şi de a coabita cu oameni ei în poziţii de putere reală. E ceva pe aici. Dar dacă-i aşa, te-ai fi aşteptat ca, în mod coerent, preşedintele să fie lăudat, nu înjurat de aceiaşi avocaţi ai consensualismului pentru numirea lui Meleşcanu la SIE, care chiar este o poziţie de putere reală. În fond, nu-mi amintesc ca Iliescu sau Constantinescu să fi întrebat Opoziţia pe cine pun şefi ai serviciilor secrete.
Toate sucelile astea ce imită în oglindă virajele lui Băsescu, din care unele au fost inspirate, iar altele nu, arată cât de puţin vor conta anul ăsta ideile şi fondul chestiunilor şi cât de mult goana cu orice preţ după o postură de statuie vorbitoare în public.