Sorin Ioniţă: "Ministrul justiţiei nu are niciun temei obiectiv să-l înlocuiască pe Morar, care a luat de la UE cea mai mare notă din sistemul de justiţie."
Aţi mai văzut o dată filmul, nu? Prima urgenţă a clasei politice din România după ce am fost primiţi în UE în ianuarie 2007, cu o grămadă de promisiuni şi condiţii, n-a fost nici să remedieze hibele guvernării, nici să cheltuiască mai cu spor banii comunitari, nici să vină cu idei geniale în sprijinul construcţiei europene. Nu, prima lor grijă a fost să-i facă vânt din guvern Monicăi Macovei, cel mai independent şi mai lăudat de Europa ministru român la acea dată, pe gură şi în documente oficiale. Şi pentru că i-a ţinut spatele (nu din altruism, să fim serioşi, ci din motive prea multe şi complicate ca să le înşirăm aici), PD a trebuit să părăsească şi el guvernarea. N-a lipsit mult să cadă şi preşedintele Băsescu victimă ofensivei împotriva statului de drept, din aceeaşi cauză.
Scenariul se repetă: pricopsiţi săptămâna trecută cu un raport de ţară mai blând decât era de aşteptat şi pitiţi în umbra Bulgariei, care a încasat de data asta toate castanele în presa internaţională, liderii alianţei de guvernare PNL-PSD pregătesc în întâlniri pe la Snagov şi Monte Carlo debarcarea lui Daniel Morar, şeful DNA. Acum, ca şi în 2007, singura instituţie lăudată de UE este demolată, pentru că prea merge de capul ei şi face ce trebuie într-o ţară în care toată lumea, inclusiv justiţia, e obişnuită să ia decizii după temperatura politică. Pare că în România o notă bună de la Bruxelles echivalează cu sărutul morţii.
Strategiile sunt şi ele aceleaşi: se mobilizează presa tendenţioasă şi comentatorii de casă pentru a crea vacarm şi confuzie, mediu în care nu e important să argumentezi de ce ar trebui înlocuit Daniel Morar, ci doar să laşi impresia, prin repetare din multe surse, de inevitabilitate a acestei înlocuiri. Ministrul justiţiei este trimis la televizor să o facă pe inocentul în talk-show-uri regizate atent, după următorul desfăşurător agreat de negociatorii liberali şi social-democraţi: ori îl dăm afară pe Morar, ori bagă PSD moţiune de cenzură la sfârşitul lui august, sau o lege care să desfiinţeze DNA, cum au mai fost încercări. Oamenii de execuţie Nicolicea sau Şerban Nicolae abia aşteaptă lumina verde, având de mult textul printat în mapă. Sigur, stimaţi telespectatori, pe mine, ca ministru liberal de justiţie, mă doare sufletul de Morar, că e băiat bun şi l-aş mai ţine, dar în faţa unui aşa pericol din partea „opoziţiei“, mă văd silit să aleg răul mai mic şi să-l sacrific pe el pentru a conserva DNA ca instituţie.
Frumoasă încercare, deşi dl Predoiu e lipsit de charisma şi aplombul predecesorului său Chiuariu, mult mai nonşalant când debita enormităţi. Ea s-ar putea să prindă la publicul neinformat, care nu ştie că în actualul parlament o asemenea lege nu trece doar cu voturile PSD, PC şi ale altor anchetaţi. Cum PDL ar fi sigur împotrivă, legea are nevoie şi de sprijinul parlamentarilor PNL, care trebuie să-şi asume astfel mişcarea, nu doar s-o pună în cârca oamenilor lui Geoană şi Iliescu. (Apropo de Iliescu, nu e curios că patriarhul cinstei şi al corectitudinii politice nu a ieşit niciodată în public să apere independenţa justiţiei şi pe magistraţii care anchetează „fripturişti şi îmbuibaţi“?)
Nu că parlamentarii liberali, sau de prin alte partide de bine, ar avea o reţinere să voteze pentru desfiinţarea DNA. Ipocrizia entuziastă cu care o fac pe proştii zilele astea la TV, răstălmăcind raportul UE ca să arate că albul e negru şi negrul e alb (de exemplu, că „politizarea justiţiei“ nu este ce vedem noi cu toţii, anume faptul că parlamentul blochează discreţionar anchetele penale, ci faptul că procurorii nu arestează după algoritm de partid), îi recomandă pentru orice, în aceste vremuri de lăsare a chiloţilor în vine. Unii lideri au ajuns, la disperare, să susţină că şefia DNA se cuvine politic PNL, de vreme ce ei deţin portofoliul Justiţiei, deci ar fi normal ca partidul să aibă un cuvânt de spus, iar ministrul lor trebuie să-i asculte.
Această idee reflectă exact opusul statului de drept, pe care ne tot chinuim să-l construim. Şefii de instituţii independente, cum e DNA, trebuie numiţi pe proceduri stabile şi producătoare de responsabilitate directă, apoi evaluaţi strict în funcţie de rezultate. Ar fi frumos dacă am putea pune această numire la CSM, dar ştim cu toţii că asta nu va duce nicăieri atâta vreme cât organismul de autoguvernare al sistemului de justiţie este mai curând un concentrator la vârf al problemelor acestuia: conservatorism, neprofesionism, conflicte de interese şi spaimă de a lua o decizie de orice fel.
După legea actuală, ministrul Predoiu are singur sarcina să facă o propunere, nefiind obligat să consulte partidul, pe premier sau alte instanţe obscure, şi va împărţi răspunderea numirii cu preşedintele. Până una-alta, nu are niciun temei obiectiv, managerial, să-l înlocuiască pe Daniel Morar, care a luat de la UE cea mai mare notă din sistemul de justiţie. Iar măsura independenţei sale ca ministru o vom avea după cât de mare va fi scandalul în PNL în urma propunerii făcute - aşa cum şi în PD a fost un deranj teribil atunci când Monica Macovei l-a nominalizat în 2005 pe Morar, procurorul care deranjase importanţi lideri democraţi din Ardeal.