MIRCEA MIHĂIEŞ: "A fost suficient ca Nicolae să dea încă un semn al deschiderii faţă de alte culte, pentru ca aranjorii din Sinod şi căţeii din jurul sutanelor să sară de nouă stânjeni."
Un tiribombist de la o gazetă a cărei despăduchere s-a oprit la jumătate a găsit soluţia problemelor din politica românească: formarea unei mişcări de dreapta în jurul Bisericii. Iac-aşa! N-am să rostesc numele partidului care s-a născut în anii ’30 cam pe aceleaşi coordonate. Sunt şocat doar că o minte normală poate invoca drept soluţii salvatoare aberaţii care au îndoliat lumea. Că locul individului e la balamuc, n-are nicio importanţă. Important e că astfel de arătănii continuă să scrie nestânjenit, aşa cum Vadim n-are nicio problemă să injurieze şi să ameninţe - în direct şi la ore de vârf - la postul public de televiziune. Şi ne mai întrebăm de ce-am ajuns în halul în care am ajuns!
N-aş fi scris despre încă unul dintre scandalurile din Biserica Ortodoxă Română - cel al chemării la ordine a Mitropolitului Nicolae al Banatului - dacă manipulatori de teapa celui menţionat n-ar insista asupra rolului pe care, musai, ar urma să-l joace clerul în viaţa politică. O spun răspicat: preoţii să-şi vadă de menirea lor, pentru că au, slavă Domnului, imens de lucru, într-o ţară a păcătoşeniilor de moarte. Nu e nevoie să ne înveţe ei cum se guvernează. Au dat oricum suficiente probe de incapacitate în funcţiile pentru care sunt plătiţi.
Nicolae al Banatului stă, de ani de zile, ca un ghimpe în ochii extremiştilor aciuaţi în BOR. Ştim că trecutul său nu e fără pată. Dar mai ştim că, după 1990, când mult prea mulţi dintre actualii diriguitori ai Bisericii au făcut pe mortu-n păpuşoi, Nicolae s-a comportat ireproşabil. Apropierea de biserica martiră greco-catolică, admirabilul ecumenism şi plasarea de partea forţelor reformiste din societate l-au transformat într-un veritabil paria al clerului. Cunosc feţe bisericeşti pentru care numele lui Nicolae Corneanu sună aşa cum le sună irlandezilor numele lui Cromwell: ca - Doamne, iartă-mă! - al Satanei. Nu e o întâmplare că veritabila prigoană împotriva mitropolitului de la Timişoara s-a înteţit sub domnia lui Daniel Ciobotea. Înainte de a fi patriarh, Ciobotea e şi el român. Şi, prin urmare, plin de păcatele de care naţia noastră nu se poate debarasa. Nerecunoştinţa, ura purtată celui care ţi-a făcut un bine, resentimentul faţă de cei care ţi-au fost, fie şi o clipă, superiori sunt adânc înrădăcinate în caracterul nostru. Or, se ştie că incredibila carieră a lui Ciobotea n-ar fi fost posibilă fără „descoperirea“ sa de către mitropolitul Banatului. Adus, în primele luni ale lui 1990, episcop vicar la Timişoara, el a făcut rapid, cu ajutorul binefăcătorului său, saltul la Mitropolia Moldovei, considerată „numărul doi“ în ierarhia bisericească autohtonă. A fost suficient ca Nicolae să dea încă un semn al deschiderii faţă de alte culte, pentru ca aranjorii din Sinod şi căţeii din jurul sutanelor înfumurate să sară de nouă stânjeni. Ce s-a întâmplat, în fond? Invitat de nunţiul papal în România, monseniorul Francisco Javier Lozano, la ceremonia sfinţirii unei biserici greco-catolice la Timişoara, mitropolitul a participat la slujba de împărtăşanie. Sacramentele, la catolici şi la ortodocşi, sunt asemănătoare. Cu toate acestea, minţi tulburi din ierarhia ortodoxă au ţâşnit ca la incendiu, văzând în gestul firesc al mitropolitului un atentat la preasfintele noastre datini, gelos păzite în temple secrete, de la ciobanul mioritic până la Dan Ilie Ciobotea!
Obişnuiţi ai stilului confrontaţional - n-am să uit niciodată cum, copil fiind, îl însoţeam la mijlocul anilor ’60 pe bunicul meu la catedrala ortodoxă din Arad, unde l-am auzit pe Teoctist, viitorul patriarh ar României, pe atunci episcop al Aradului, tunând şi fulgerând împotriva „blestemaţilor de pocăiţi“ -, conducătorii BOR se scufundă în cel mai periculos tip de fundamentalism. Nicăieri ca în BOR - poate doar în Securitate şi la marii activişti comunişti - nu funcţionează delirul de persecuţie şi mitul cetăţii asediate. Mitropolitul Corneanu, promotorul unor formule de dialog, înţelepciune şi eliminare a asperităţilor între culte, trebuie, aşadar, executat pentru a nu primejdui privilegiile şi supremaţia atât de convenabile clicii căţărate la vârful bisericii majoritare din România. Acest jalnic episod arată cât de departe de normalitate şi de valorile promovate oficial de statul român e biserica. Dacă dialogul, respectul faţă de celălalt şi generozitatea ajung să fie catalogate de purtătorul de cuvânt al Patriarhiei drept „gesturi problematice“, înseamnă c-am recăzut în hăul fără fund al intoleranţei şi-al unui inimaginabil primitivism. Ce mai urmează? Doar ca păcătoşii să fie arşi pe rug sau aruncaţi în groapa cu lei. Iar cei suspectaţi că văd în orice om un egal, un frate întru bunătate şi moralitate, să fie schingiuiţi cu cizma spaniolă. Trist moment, tristă recădere în practici ce evocă violent intoleranţa anului o mie!