Bun, deci prin pronunţarea Curţii Constituţionale s-a respins soluţia adultă, care priveşte realitatea în faţă, o asumă şi ia o decizie cu efecte neplăcute, dar previzibile.
S-a preferat soluţia domnu’ Goe - mamiţo, de ce nu vine trenul? eu vreau să vie - de copil răsfăţat, care cerşeşte să fie minţit frumos, ca să poată acuza după aceea că a fost minţit.
Nu s-au tăiat pensiile, deşi evident nu avem cu ce le plăti, deci vom da drumul la vale indicatorilor macro (inflaţie, curs valutar) ca să se aşeze ei undeva, într-un punct pe care piaţa îl găseşte sustenabil. Deja ieri s-au redus pensiile cu 1% prin scăderea leului faţă de euro; au mai rămas 14% până la ţinta propusă de guvern. Finalmente vom avea acelaşi rezultat - diminuarea pensiei în termeni reali - dar în plus şi nişte efecte colaterale incontrolabile.
Hai deci să încercăm să vedem care ar putea fi aceste efecte; cu alte cuvinte, cine pierde net din mărirea TVA. Vreau să spun, de-adevăratelea, nu faptul că unii de prin partide, lobby- uri şi kommentariat pierd un cal de bătaie (reducerea generală a pensiilor) şi trebuie să întoarcă frontul şi să înjure cu acelaşi aplomb în direcţie opusă (mărirea impozitelor din care să plătim acele pensii).
Sunt flexibili intelectual, au mai făcut-o. Evident, cel mai loviţi sunt bugetarii cu lefuri fixe, tăiate la 75%, care acum vor trebui să suporte şi impactul măririi TVA. Uite aşa, cu foarfeca reduceri- impozite, se bărbieresc la loc salariile publice până la nivelul lui 2005, înainte de marea orgie în cheltuieli care a urmat.
Aproape că ai putea să faci profilul standard al perdantului: bugetar mărunt sau mijlociu, fără alt venit consistent în afară de salariu, cu proasta inspiraţie anii trecuţi să-şi ia un credit în valută. N-aş vrea să fiu în pielea sa. Dar măcar pe umărul său se îndeasă să plângă toată lumea, pe când pe lefegiul angajat la privat aflat în aceeaşi situaţie, căruia i s-au redus veniturile anul trecut, nu l-a plâns nimeni la TV.
Pe locul doi sunt deci cei cu credite în valută şi care nu le pot returna rapid, deoarece au în faţă o perioadă de incertitudine în care cursul valutar poate fluctua mult. Nu e musai să se întâmple, dar e mai posibil decât înainte de decizia Curţii Constituţionale. Pieţele financiare nu reacţionează neapărat negativ dacă ţara are dificultăţi şi vin vremuri grele, cu condiţia să vadă un plan, capacitate de a-l aplica şi un minim de consens; imprevizibilul este ceea ce le nelinişteşte.
Pe locul trei sunt săracii ţării, de orice fel. TVA este prin definiţie un impozit regresiv, care apasă mai mult pe cei cu venituri mici şi care nu pot economisi, deoarece în bugetul lor de familie produsele purtătoare de taxe indirecte reprezintă un procent mai mare. Acest efect plutocratic este inevitabil, deşi va fi parţial diminuat de faptul că nu tot sporul de TVA se va transmite în preţuri finale, în ciuda încercărilor eroice ale lobby-urilor de producători să suie inflaţia la 10% şi peste, pedalând pe componenta psihologică (aşteptări).
Inflaţia datorată strict măririi de TVA va fi sub cei 5% cu care urcă nominal impozitul, fiindcă pentru cele mai multe produse cererea s-a redus mult. Un vânzător vrea oricând să crească preţul dacă poate, cu sau fără măriri de impozite sau costuri de producţie ca pretext retoric, dar nu ce vrea el contează, şi nici măcar scumpirea unor inputuri, ci cât este dispus cumpărătorul să dea. Or, românul mediu nu prea mai este dispus să dea, că n-are de unde.
Deci nu doar că mărirea TVA nu va avea efect în cascadă, cum proclamă unii naiv şi alţii interesat, ci se va absorbi parţial în firme, împingându-le către:
(1) reducerea marjei de profit; (2) eficientizare; sau (3) faliment.
Mă aştept ca din cei 5% adăugaţi la TVA, vreo 2% să se resoarbă la producători şi 3% sau mai puţin să se regăsească în creşteri efective de preţuri. Ceea ce înseamnă că pe locul patru la perdanţi avem acei patroni care nu mai pot sau nu ştiu cum să-şi facă compania mai eficientă, după ce au primit deja un şoc în 2009.