Horia-Roman Patapievici: "Oamenii platesc pentru lucruri care nu-i rasplatesc si sunt informati cu lucruri care ii dezinformeaza".
Oricine asista la spectacolul vietii noastre politice la televizor are de ce deveni paranoic. Desi politicienii vorbesc continuu si par sa livreze public ce le sta la si pe inima, nimeni, cred, nu are sentimentul ca stie tot ce se intampla si ca intelege bine ce a aflat.
De aceea, pentru ca totul ne scapa, avem sentimentul ca politica e o urzeala, o intriga si un dulap cu infinit de multe sertare ascunse. Cand esti la cheremul obiectiv al lucrurilor pe care subiectiv nu le poti pricepe, reactia paranoica e singura care pare sa aiba si miez, si sens, si indreptatire.
Un singur exemplu: cum sa nu crezi ca e o cardasie intre presa audiovizuala si guvern cand vezi cat de putin caz s-a facut de decizia ministrului Chiuariu de a demite un important procuror DNA, anume pe cel care avea in lucru dosarele unor influenti demnitari? Te intrebi de ce nimeni nu a investigat ce se afla in spatele acestei decizii inabile?
Cum de nu s-au gasit cativa reporteri curajosi, care sa ne faca dosarul implicatiilor acestei decizii in asa fel incat sa putem judeca in cunostinta de cauza cui prodest? Si sa deducem cine se afla in spate? Despre misterul lucrurilor de care se aude ca ar sta intr-un anumit fel, dar nimeni nu poate spune cu certitudine cum, televiziunile, din pacate, nu ne sunt de niciun ajutor.
Aflam stupefiati ca unii parlamentari au profitat material de legile pe care le voteaza pentru noi de parca si le-ar vota lor. Scandalul e limitat, investigatia se rezuma la cateva interviuri (mereu sarace informativ, mereu indigeste, mereu propagandistice, mereu promotionale), indignarea lipseste, informatiile precise si decisive la fel.
De ce suntem mereu luati prin surprindere de asemenea stiri? In democratii, vina pentru proasta informare a publicului este a presei cu cea mai mare audienta, adica a televiziunilor. La noi, televiziunile s-au pozitionat intr-un anumit fel fata de lumea politicii, care nu ne serveste, dar care e posibil sa-si serveasca patronii.
Au ales sa fie la gura politicii, si nu in gura ei, cum ar fi fost, daca erau incisive. Ele par sa se fi transformat intr-un instrument de propagare a opiniilor politicienilor, aflate oricand la dispozitia dorintei lor de a dezinforma si mereu gata sa ofere o portavoce setei lor infinite de auto-propaganda. Televiziunile nu ii mai confrunta pe guralivii nostri politicieni cu fapte, ci numai cu opiniile altor politicieni despre ei ori cu ale lor proprii, tot despre ei.
Totul, in aceste conditii, ramane in chip vicios circumscris vorbariei. Din ce spune cutare despre cutare nu se mai iese: ramanem condamnati sa facem inventarul nesfarsit al unor barfe lipsite de orice valoare informativa.
Televiziunile au incetat sa mai ofere informatii, ele nu mai furnizeaza decat opinii, iar opiniile au incetat de mult sa mai spuna ceva despre realitate: opiniile nu vorbesc decat despre opinii, intr-o circularitate care ii condamna pe jurnalisti si pe politicieni la o imbratisare vicioasa.
La lipsa de informatii si de investigatii serioase se adauga agenda deopotriva ascunsa si la vedere a moderatorilor care fac si desfac presa, pontifiind judecati si administrand verdicte. Nimeni nu se mai fereste sa fie partizan.
Standardele de obiectivitate au scazut atat de mult in televiziune, incat partizanii nu mai afiseaza ipocrizia (ma prefac ca nu sunt partizan, desi sunt, pentru ca standardul este sa nu fii), ci isi clameaza partinirea, pentru ca moda, astazi, este sa fii al cuiva. Pe scurt, televiziunile fac propaganda politicienilor, iar jurnalistii de succes isi fac propaganda lor si partizanatelor lor.
Bilantul? Patronii sunt multumiti: li se servesc interesele. Politicienii sunt si ei multumiti: presa, reducand informatia catre public la discursurile lor, le face perfect jocurile. Jurnalistii de succes sunt si ei multumiti: au ajuns vedete (chiar daca statutul lor de vedete este strans legat de cinismul celor care ii platesc si de lipsa de scrupule a celor care presteaza pentru ei audienta). Singurul frustrat este publicul: oamenii platesc pentru lucruri care nu-i rasplatesc si sunt informati cu lucruri care ii dezinformeaza.
Ca sa se iasa din acest cerc vicios, trebuie fapte. Fapte sigure. Presa adevarata are vitala nevoie de certitudinea lor, pentru a putea forta politica sa iasa din logica sterila a ciocnirii opiniilor de tip „orice despre orice si oricine”, care nu serveste publicul si deserveste democratia. Publicul are nevoie de stiri care sa nu mai fie reproducerea trancanelii politicianului X despre politicianul Y.
In momentul de fata, la atat se rezuma toate dezbaterile noastre televizate. Ele si-au atins atat limita de competenta, cat si limita de posibilitate: mai mult nu pot scoate nici de la realitatea pe care o fac, nici de la cei care le realizeaza, iar variatiile nu sunt in ceea ce furnizeaza, ci in coloratura moderatorilor: unii sunt comisari, altii clovni; unii instigatori, altii manipulatori; si asa mai departe. Spectacolul e trist si auto-referential: trebuie, deci, schimbat decorul, primeniti oamenii si adoptata o alta filozofie de raportare la lumea politica.